Acest „frumos nebun” al marelui oras

„Epoca Ciuhandu” a-nceput în 1996 și a durat patru mandate, am putea spune până ce omul s-a plictisit de administrație. În 2012 a venit pe CD Loga nr. 1 un alt edil, iar despre plecarea acestuia nu avem nicio informație. Cu atât mai mult cu cât dumnealui nu se plictisește de nimic, niciodată. E un „fanatic al muncii”, deci, țineți-vă bine, timișoreni! Ambii primari de anduranță ai urbei au venit pe niște cai mari mai mult sau mai puțin albi. Nu este cazul dumnealor, dar atât în 1996, cât și în 2012, alegerile ar fi fost câștigate și de o femeie motostivuitor dacă candida sub sigla CDR, în cazul lui Gheorghe Ciuhandu, ori USL, a actualului primar. În cei 22 de ani de administrație, celor doi cam le-a rămas ca merite unuia obținerea de finanțare pe proiecte europene, iar celuilalt, executarea celor puse la cale de primul. Nu e puțin lucru. Fiecare își are meritul lui, însă în memoria colectivă vor rămâne două profile total diferite.

Gheorghe Ciuhandu a fost primarul gospodar, filogerman, nu foarte elegant, dar cu imaginea că munca și grija pentru oraș îl transformă în cel mai șifonat politician de pe Bega. Universitar, constructor la bază, a lăsat impresia prin tăcere că știe ce are de făcut. Nu știu dacă le-a nimerit întotdeauna, dar asta promova, imaginea unui om priceput. A avut momentele sale politice rușinoase. A alternat între politicianul anticomunist venit din familia țărănistă, dar și-a luat alibi buna administrare municipală când a făcut pact cu „dracul” de la PSD, nu de puține ori chiar împotriva altui partid istoric, vecinii liberali. În gura presei nu a intrat, că nu-i era felul, dar și când media prezenta spre finalul carierei politice isprăvile fiului său George în ale proiectării și totodată suspiciuni cum că succesul firmei acestuia avea legătură cu proptele tatălui din primărie, a luat-o efectiv razna. Doar atunci l-am cunoscut pe acel „un altfel de Ciuhandu”, politicianist, previzibil, invocând o presă care deturnează atenția de la adevăratele probleme ale orașului și ale țării, firește asmuțită de adversarii.

Ediul în funcție, „primarul fără nume”, „floarea din grădină” a Timișoarei a venit la putere pe un „tomberon” numit Uniunea Social Liberală, ceea ce încă socot că este originea răului ce ni se trage și astăzi în politica și guvernarea națională. Răul în varianta modernă, căci un rău primordial ar fi, evident, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ceaușescu, Ion Iliescu sau Petre Roman. A câștigat alegerile de pe patul de spital, într-un climat politic și electoral în care nimeni dintre contracandidați nu putea să-i ia fața. Timișorenii au adus la primărie un dascăl care a uitat că presa, colegii de partid primari, concetățenii, alegătorii, la urma urmelor, nu sunt niște studenți pe care poți să-i tragi de urechi, justificat au ba. A trăit toată viața cu educația că atunci când vorbește un profesor, ceilalți tac, iar dacă nu o fac, sunt obraznici și neprofesionali. De aici i se trag toate în scandalul din aceste zile. Nu din corupție, iar dacă în spatele său se fac unele jocuri, nu este deloc corect să te disculpi ca și cum managementul tău administrativ nu are nicio legătură cu felul în care ești sau nu în stare să-ți controlezi subalternii.

Eu nu sunt foarte convins că populația nu-l percepe pe „primarul fără nume” un liberal spărgător de clișee, un „frumos nebun al marelui oraș”. „Le-a dat peste nas celor de la presă”, ar putea spune un om de rând. „Cine se cred ei, de se dau atât de deștepți?”, poate ar zice alt alegător. În nebunia de astăzi, presei i se pot atribui gânduri ascunse și când nu este cazul, de cele mai multe ori, dar și când este cazul ori te numești Antena 3, România TV și câte altele. Iar când un om ca actualul primar face ce nimeni nu a mai făcut până acum, dă cu presa de pământ la grămadă, poate fi simpatizat la culme, de ce nu? Pe rând, partidele din Timișoara au condamnat comportamentul „primarului fără nume”. E comod să faci așa ceva. Toată lumea o face în aceste zile. Dă bine, e o solidarizare cu „prietenii” din media, dar aș crede mai degrabă că cel puțin în interiorul unui mare partid această declarație mustește de ipocrizie și se consideră voios că au fost împușcați doi iepuri.

Mai sunt doi ani până la alegerile pentru Primăria Timișoara și aș fi în stare să pun pariu că primarul cu estompator va fi reales pe un fond de leșin competitiv oferit nouă de PSD, USR, UDMR sau chiar PNL, filială care ar putea fi pusă în situația să aleagă între mai mulți primari „mai mici” și unul „mai mare”, ca să închidă o criză. De aici vom pleca, de la lipsa de oferte electorale din ultimele trei decenii. Trăim într-un oraș considerat „de dreapta”, anti-PSD, dar în care votăm fără miză, cu o tot mai mică prezență la vot. Până ce partidele nu vor schimba legislația cu scrutinul într-un singur tur, până ce partidele nu vor înceta să-și bată joc de competiție, pe ideea că e inutil să te bați cu primarul în funcție, filialele locale se pot supăra și tot supăra fără încetare. Aiurea.