Revoluţia furată de la Timişoara. Călăii cu pensii speciale, victimele în morminte

Trei decenii s-au scurs de la revoluţia declanşată la Timişoara. O generaţie! Şi nici acum nu avem răspunsuri la multele întrebări privind acele zile. Moment aniversar, ar trebui ca în aceste zile să nu fim zgârciţi cu epitete şi cuvinte măreţe: eroism, popor viteaz, grandios etc. Însă e foarte greu, atâta timp cât n-avem acele răspunsuri, pe care le merită, în primul rând, urmaşii celor care în acele zile şi-au pierdut viaţa. Sau îl merita Corina Untilă, cea împuşcată în decembrie 1989 şi care luna trecută s-a stins din viaţă. Ea nu mai beneficia de indemnizaţia de revoluţionar pe care o primesc „revoluţionari” de prin Caracal, Dorohoi sau chiar… Buzău, oraşul unde a făcut „revoluţie” noul şef al PSD. Să-i fi spus ei cineva că toţi criminalii de la revoluţie merită pensii speciale de peste 100 de milioane de lei vechi, dar ea nu merită acea indemnizaţie.

E greu să vorbeşti despre dreptate, despre adevăr, atâta timp cât, în anii care au urmat acelor evenimente, victimele s-au amestecat cu criminalii, ultimii ajungând din nou la butoane. Sau dacă nu la butoane, oricum se bucură de pensii speciale de mii de euro. Ne întrecem în cuvinte când spunem că acea revoluţie a dat jos cel mai ticălos regim dintre toate dictaturile comuniste instaurate după ultimul război mondial, dar reprezentanţi ai acelui regim au continuat să ne conducă. Şi acum avem un  şef al senatului venind din acel regim. Atunci despre ce revoluţie vorbim?

“Sunt 30 de ani de la Revoluția care mai mult ne-a dezbinat decât ne-a unit. Avem n organizații, președinți care trimit n scrisori. Noi atunci am cerut puține lucruri: libertate, democrație. Și în sală avem milițieni, securiști, revoluționari cu titluri autentice și revoluționari adevărați”, spunea luni, într-o şedinţă festivă a Consiliului Local, revoluţionarul Corneliu N. Vaida. Şi aşa este. După revoluţie (şi vorbesc doar de Timişoara aici), unii revoluţionari şi-au dedicat anii care au venit căutării adevărului despre acele zile.

Alţii au început o cursă nebună pentru căpătuială. Şi-au făcut asociaţii de revoluţionari puse în slujba lui Ion Iliescu, cel acuzat acum pentru crime la revoluţie. Exact, omul care a furat revoluţia de la Timişoara, transformând-o într-o lovitură de stat la Bucureşti, a fost ridicat pe piedestal de mulţi dintre revoluţionarii timişoreni. Că unul precum Paul Vasile care a dat ordin să fie împuşcaţi oameni pe Calea Girocului (sunt martori care spun că a tras personal) a fost făcut general şi chiar consilier personal de Iliescu, pare să nu-i fi deranjat. Sau un Mihai Chiţac, la puţine zile după ce a pus gazele pe timişoreni a fost făcut de acelaşi Iliescu ministru de Interne. Important era că, prin Iliescu, au adunat case, spaţii comerciale, terenuri etc.

Acelaşi Iliescu care spunea zilele trecute „că e momentul să nu mai căutăm vinovaţi”. Şi totuşi, mulţi revoluţionari timişoreni veritabili i s-au închinat. Un fel de sindrom Stockholm? În apărarea unor generali de armată sau securişti i-am auzit pe unii spunând că puteau să omoare mult mai mulţi oameni, dar s-au limitat la puţini. Pe bune? Un criminal beneficiază de circumstanţe atenuante fiindcă a omorât doar un om, când putea să ucidă doi?

S-a vorbit foarte mult de reconciliere. Foarte bine. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie aflat adevărul, că gunoiul trebuie aruncat sub preş. Asta nu înseamnă că torţionarii nu trebuie să treacă printr-o perioadă de penitenţă, inclusiv în spatele gratiilor. La noi reconciliere înseamnă că torţionarii să rămână la putere? În urmă cu doi ani, de exemplu, ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad era condus la groapă cu mari onoruri, iar unii lideri de opinie (Cozmin Guşă, Dan Andronic etc) îi ridicau osanale. Acelaşi Iulian Vlad care în 17 decembrie 1989 ordona pentru Timişoara: „Se lichidează radical!”.

”Dreptatea înseamnă aflarea vinovaților și pedepsirea celor care au curmat vieți, celor responsabili de represiunea dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Responsabili pentru crime. Responsabili pentru locul rămas gol din cauza cruzimii lor. Responsabili pentru chipuri îndurerate de copii orfani, văduve și părinți care nu au încetat niciodată să plângă. Îmi plec capul cu deosebit respect pentru voi, urmașii celor dispăruți, pentru eroi și pentru martiri. Dar, în același timp, un adânc sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liberi”, a spus președintele Klaus Iohannis, zilele trecute, la Timişoara. Perfect adevărat. Dar se poate ceva mai mult decât nişte cuvinte frumoase?

Nu de puţine ori în istorie, românii n-au dus un lucru până la capăt sau l-au făcut pe jumătate. Aşa s-a întâmplat şi în decembrie 1989. Reala revoluţie de la Timişoara a fost predată lui Ion Iliescu şi “emanaţilor” din jurul acestuia. Şi acesta este unul din motivele de bază pentru care, după trei decenii, România se află acolo unde se află. Nici cu adevărat în Europa civilizată, nici în afara ei.