Când medici și preoți mor la datorie

Despre cum ne-au părăsit medicii pentru a câștiga mai bine în Germania, Anglia, Franța sau Italia s-a tot scris și firav s-a susținut ideea returnării finanțării de stat a studiilor acelor cadre medicale ce părăsesc instituția finanțatorului școlii ce-au absolvit-o. În regim privat așa ceva se subînțelege. Dacă iasă din termenii unui contract, bursierul înapoiază banii cu care sponsorul i-a întreținut integral sau parțial perioada de specializare. Trei, cinci ani, depinde cum se înțeleg la contract sau la lege. Cum noi românii suntem buni de felul nostru, corecți politic uneori sau doar pentru a jongla electoral în anumite perioade sensibile, acest gen de subiect despre medicii care ne părăsesc imediat după ce i-am finanțat instruirea a trecut rapid, încheindu-se în următoarea cheie: ”Dacă statul nu e în stare să le asigure condiții de muncă precum Occidentul, atunci să nu se opună migrației economice, cu atât mai mult într-un spațiu deschis precum Uniunea Europeană”. Super.

Așa am pierdut mii, poate zeci de mii de medici și asistente, iar țara urma să intre în stare de urgență la scurt timp după declararea pandemiei de coronavirus. Dar ce este starea de urgență, dacă nu o stare de război, iar despre stările de război știam din cărți că erau foarte stricte, că armata te poate băga în judecata unui tribunal militar, iar o sentință rapidă te putea trimite la ștreang? Nu e chiar război astăzi, dar stare de urgență este. Nu mai trimitem oamenii la ștreang și nici în fața plutonului de execuție, firește, dar ceva trebuie să dea o notă mai aspră acestei stări de urgență față de starea de normalitate. Ce anume, dacă nu niște limitări de drepturi, tocmai pentru a nu face ce vrea când țara arde? Nu, la noi în timp de asediu epidemic avem dreptul la demisie din sistemul medical, ca și cum soldatul ar avea în război instrumentul demisiei, iară nu cel al dezertării.

De acord și cu așa ceva, căci suntem o democrație, iar democrația se mișcă mai greoi și mai blânduț, față de regimurile stricte autocrate pe care, sănătoși la cap fiind, nu le regretăm nică măcar acum, în vreme de criză. Dar dacă nu putem cere despăgubiri pentru medicul care pleacă în Franța, dacă nu putem în vreme de război să ținem asistenta la locul de muncă (atenție, dotată cu echipamente de protecție corespunzătoare), atunci măcar putem spera ca acești oameni care părăsesc România la greu să nu mai fie angajați în sistemul sanitar de stat din țara asta? Ar fi mult asta, ca o sancțiune de bun simț? Să socotim că e logic să nu-ți mai trebuiască leafa de cadru medical de vreme ce ți-e teamă să-ți vezi de sarcinile de serviciu când ți se cer mai cu nevoie. De bun simț, nu cu ștreangul, nu cu alte pedepse aplicate unor dezertări, căci ce e asta dacă nu o dezertare pe vreme de război? În Italia și nu numai mor medici salvând pacienți, iar preoți se duc și ei să-și întâlnească Tatăl, oferind liniște sufletească celor ce se pregătesc să treacă dincolo.

P.S. O agenție de pariuri își plătește publicitate pentru a anunța că donează un milion de lei pentru a susține sistemul medical din România. Televiziuni ale unor condamnați celebrii fac teledonuri în care aflăm că Dan Voiculescu și Ion Țiriac au donat 100.000 de euro fiecare, în același scop. Maria Grapini a donat și ea 2000 de euro. Separat, nu la teledon, Mitropolia Banatului a oferit și ea 30.000 de euro spitalului „Dr. Victor Babeș” din Timișoara. Multe, foarte multe firme și persoane fizice au donat mai mult sau mai puțin. Bravo dumnealor. Au inimă bună. Diferența între cei cu mulți bani și cei cu bani mai puțini e că primii au dat asigurandu-se că se va afla rapid și fulminant despre gestul lor, în timp ce omul de rând sau de banale afaceri a făcut-o pentru că așa a simțit că trebuie să facă, fără publicitate pe tema asta. Dacă de la alții nu poți avea cine știe ce așteptări, măcar Mitropolia Banatului putea face acest gest în cuget și-n acte contabile, fără aplauze prin presă.