„Poștașul” bate întotdeauna de două ori la ușă, cu toporul. Nu să aducă pensia, ci să o ia

Nu trebuie să fii mare analist economic să-ți dai seama că elita țărilor dezvoltate caută scenarii optime pentru a opri prăbușirea economiilor lor, dar și să limiteze pe cât se poate efectele în morți și îmbolnăviri grave în plină pandemie cu coronavirus. Un balans sensibil, dar avantajos față de ce ne-ar paște în timp ce ne ascundem de boală. Altfel, te-ai întreba ce nu e în regulă cu nemții, de aduc atâta mână de lucru din țări ce n-au trecut încă de vârful Covid-19, iar zilele următoare pornesc încet-încet mașinăria economică.

Noi doar am repatriat o mică parte din diaspora românească și a ieșit scandal. Am zis că ne vin „valorile”, că nu ne putem proteja populația în fața unei migrații atât de dezordonate, dar mă întreb ce-ar spune media apocaliptică dacă am aduce pe rupte indieni să ne lucreze în economie? Probabil că Guvernul Orban n-ar mai putea scoate cămașa din câte părți ar fi fost acuzat de inconștiență, de atac la sănătatea publică românească și câte altele.

Recunosc că aș prefera să facem lucrurile pe îndelete, să ne protejăm cu responsabilitate cu sau fără stări de criză decretate de președintele Iohannis. Să stăm în casă, să nu ieșim încă la o plimbare, să nu mergem la cumpărături când ni se termină berea… Dar cine ne va plăti acest „sejur” prelungit, cine va produce ce mâncăm, ce consumăm dacă stăm în carantină 12 luni, 18 luni, până se descoperă vreun vaccin? Dar dacă nu se descoperă? Spania revine încet la lucru, Germania plânge după muncitori, iar noi ne văităm de pierderea libertății de a ne plimba.

A trecut Paștele și s-a văzut că nu de fiorul sărbătorilor ne-a fost nouă neapărat. Vrem să ieșim, vrem socializare, normal, la urma urmelor. Dăm din picioare după mall-uri deschise, după concerte, poate după meciuri, dar nu plânge nimeni pentru libertatea de a merge la muncă, atâta vreme cât statul aproape cel mai sărac din Europa făcea calcule să țină acasă milioane de oameni. Pe bani. La noi, 75% din salariu, în timp ce Germania plătește 25% din salariu și 65% angajatorul.

Nu sunt adeptul relaxării măsurilor, căci oricum românul își ia această libertate din oficiu, fără să i-o dea nimeni. Iar dacă i-o dă, atunci își ia mai mult, că așa e el. Dar mă întreb ce vom face dacă treaba asta nu se termină cum superficial prorocesc unii, adică într-o lună de zile? Guvernanții vorbesc de o relaxare pe 15 mai. Prin iunie ar fi gata? În iulie avem biletele la mare și totul revine la normal? Ce facem dacă nu va fi așa și nu va fi așa? Nu putem la nesfârșit să așteptăm ca un stat nu foarte dezvoltat economic să-și asume atâtea costuri, să dea tot felul de ajutoare sociale, să dea subvenții și așa mai departe până la prăbușire, iar noi să stăm acasă până ce ultimul test PCR va stabili finalul epidemiei? Nu se va întâmpla asta.

Cu astfel de soluții de criză o poți duce o lună, două, dar apoi? Și dacă ai putea plăti mai mult, la absurd, vinzi aur din BNR, dar economia nu mai produce marfă, ce pui în rafturi pentru consumul populației? Ce se întâmplă cu aprovizionarea întreprinderilor care încă mai funcționează? Este evident că nu putem ieși cu toții la pensie, căci dacă se putea, cu siguranță că PSD și Olguța Vasilescu ne-ar fi făcut deja surpriza asta. Ce vom face când senzația de concediu dispare?

Când nu mai avem bani, nu mai avem produse să ne facem seara o pizza în casă, economia produce pagube, nu PIB, iar noi trecem la alte griji mult mai sinistre. Ce facem? Ne schimbăm viața. Ne comportăm ca în stare de urgență, dar nu pentru că un gest administrativ ne cere asta, ci pentru că așa ne va fi viața de acum înainte. Noi încă trăim cu impresia că nu ne lasă Iohannis să ieșim din casă, iar după 15 mai ne va lăsa și am scăpat, gata!

Economia trebuie să producă, dar nu întorcându-ne cu totul înainte de „explozia” de la Wuhan. Trebuie să ne schimbăm obiceiurile, să funcționăm altfel, Să nu mai cerem ca idioții confortul de dinainte de pandemie, isterizând că înduri o carantinare într-un hotel fără bere rece la bar. Va trebuie să ne obișnuim cu prevenția și igiena autoimpuse la începutul epidemiei, iar cu aceste noi obiceiuri să mergem la lucru, iar apoi în concedii, dacă mai avem bani, timp și curaj pentru așa ceva. Este o iluzie ce trăim astăzi, este o iluzie să ne ascundem de boală.

Oficialii dau termen pentru începutul lui iunie, dar nu ni se zice că la începutul lui iunie riscul să te îmbolnăvești este unul aproape la fel de mare, de vreme ce lumea va ieși afară cu gândul că totul e gata, dar nu e gata. Dacă vreți, suntem sub apă și nu mai avem aer, iar afară e ceva toxic, ceva criminal în aer. Ce faci? Organismul își știe nevoile, își ia aerul și mai apoi vede dacă acel aer îi va aduce altă boală, poate chiar moartea. Dar fără aer nu se poate. Fără economie care să producă suntem în pragul anarhiei.

Alternativa este una de coșmar. Știți care sunt cele mai horror filme văzute vreodată și am văzut multe? Nu cele cu călugărițe posedate de diavol, nu cu balauri ieșiți din grote, ci cele în care societatea nu mai funcționează, nu mai ai gaz, nu mai ai lumină, lumea iese pe străzi la început să se distreze, să exerseze revolta ca-n Rahova, iar mai apoi te trezești cu „Spartacus” la ușă pentru a-i da resursele tale. Lumea lui „care pe care” n-ar fi prea departe. Haosul. Nu vrem asta.

Apropos de toți cei ce văd din necazul Covid o oportunitate politică și electorală. Oamenii ăștia cred că vor fi feriți într-un scenariu precum cel de mai sus. Altfel, cum să ne explicăm că din această perspectivă politică vin zilnic cereri de cheltuieli suplimentare și critici pentru orice program de austeritate ar lansa guvernul. Ei unde se vor ascunde? Va mai conta faptul că au averi, că fac pe plac unui anume electorat, că ei au luptat cu Orban să nu bage bugetarii în șomaj tehnic, că ei vor bani mai mulți pentru pensionari, că ei cer măști gratuite?

Va mai conta ceva din toate astea când „cămara” țării e goală, după ce am consumat tot și le bate și lor cineva la ușă? Va mai conta că au pensii speciale, dacă „poștașul” va bate întotdeauna de două ori la ușă, dar cu toporul? Și nu să aducă pensia, ci să le-o ia.