Povestea delirului. M-a vizitat un văr din Chicago, dar n-a mai venit

Un văr din Chicago m-a întrebat cu cine ar avea de votat în România dacă el este funciarmente social-democrat, ba socialist de-a binelea. Obișnuit cu ce e pe la ei, cu republicanii lui Trump versus democrații lui Biden, românul ăsta din Chicago avea chef de vorbă, că oricum nu mai vota el aici. Și tot vorbind noi de politică a rămas că pe felia social-democrată am avea PSD-ul lui Ciolacu, Grindeanu și Alfred Simonis, plus Pro România lui Ponta, Tăriceanu și Adrian Pau. Niciunul dilimache ca Trump, senil ca Biden… corupți ca Hunter ăl mic; aici e o pâine de mâncat, dar o lăsăm pe altădată.

N-apuc să zic prea multe, că româno-americanul îmi povestește despre noul PSD, că a citit prin presa zilelor despre unul Alfred Simonis care zicea că PSD nu mai apără corupții cum se întâmpla pe vremea lui Ponta. Dovada? Cum care dovadă? Păi pe Nicu, Nicu Bănicioiu nu l-au lăsat fără imunitate? Să vadă toată lumea noul concept de partid sport, noua linie de caroserie, noul motor electric supraturat „în V” al PSD!

S-au împlinit cinci ani de la nenorocirea Colectiv și acușa tot cinci ani de când a plecat Victor Ponta de la guvernare. Cum trece timpul! Așa-i? Ce mai îmbătrânim! Vă dați seama, au trecut cinci ani de când PSD nu mai apără corupții? De pe vremea lui Ponta n-am mai auzit în țara asta probleme cu apărarea unor demnitari în Parlamentul României. De cinci ani toți politicienii cu musca pe căciulă sau cu Belina pe bască n-au mai fost apărați în plenul parlamentului, ci doar de avocați în boxa acuzării, așa cum este normal și cum zice și Alfred Simonis că e firesc să fie.

Și dacă întreabă cineva dacă au mai ieșit românii în stradă să-și apere libertatea în tot acest timp, am să-i zic curiosului că NU, așa ceva NU s-a mai întâmplat. De cinci ani suntem liniștiți cum nici pe vremea lui Ion Iliescu nu eram. Mi-e și dor să ies în stradă, să huidui puterea care se joacă de-a Dumnezeu în justiție, dar n-am mai avut motive de când PSD s-a lepădat de Ponta. Vă imaginați cât de bine am dus-o ultimii ani? Într-o Românie reformată și guvernată de PSD, în care oamenii sunt calmi, nu se bat cu jandarmii, nu ocupă piețele la minus grade Celsius pentru a combate un Liviu Dragnea sau un Florin Iordache? De cinci ani nu s-a mai întâmplat așa ceva, oameni buni din Chicago, Illinois!

Dar de ce a simțit PSD nevoie să-și zică „noul PSD”, dacă de cinci ani el e deja „nou”, dacă de cinci ani nu mai face prostii, cum făcea pe vremea lui Ponta? Dacă nu mai apără corupții de atâta vreme, m-a întrebat vărul din Chicago. N-am știut să-i răspund. I-am zis, totuși, că noii comunicatori ai PSD sunt oameni de încredere, sunt timișoreni, și merită să le dăm o șansă. Că acest delay de cinci ani de la momentul când PSD post-Ponta s-a schimbat și până acum, când comunică apăsat acest lucru, nu face decât să confirme modestia acestui partid. Nici măcar n-au vrut să se laude că nu mai sunt un partid de corupți, iar asta este un lucru de apreciat, i-am zis.

Eu am mare încredere în „noul PSD”. Mă aștept ca în viitorul apropiat să spună cineva că „noul PSD” nu va mai anunța măriri de pensii pe care economia nu le poate da, ba chiar pensii pe care nici ei n-au crezut vreodată că vor ajunge să le pună în mâinile pensionarilor, decât dacă le ia de la mine, prin taxe, inflație și cursul leu-euro. Mă mai aștept ca Alfred Simonis să zică până la alegerile din decembrie că țara asta merită mai mult decât niște baroni care țin alegătorii de jos dependenți de mila unor politicieni vremelnici, ba chiar să propună reforma constituțională, a CCR, să gândească o dezvoltare eficientă într-un nou concept de regionalizare…

În acest moment m-am trezit… Ai mei din casă mi-au zis că văru-miu din Chicago n-a fost la noi, că n-a mai fost în România de pe vremea lui Ponta. Cică mă comportam ciudat și dădeam din mâini. Pesemne am avut un vis plăcut cu Alfred Simonis.