Orașul în care nu se mai „bate” balonul rotund. Că n-ai unde

Timișoara are multe probleme de rezolvat pe agendele primarilor, nu numai transportul local, încălzirea centralizată, salubrizarea, parcările, reabilitarea clădirilor istorice private sau renovarea celor aflate în patrimoniul public. Pe lângă toate acestea și multe altele, Timișoara nu are un stadion omologat și civilizat pentru un sport organizat de vreo federație din România. Stadionul „Dan Păltinișanu” nu este propus spre demolare doar ca un moft, că am vrea noi astfel să grăbim ridicarea altuia nou. Nu, această arenă este catalogată a fi un pericol pentru spectatori în anumite părți ale ei. Într-un viitor imediat, în lipsa unei autorizații de funcționare, fotbal s-ar putea juca în Timișoara doar la nivel de ligă secundă, pe stadionul „Electrica”, al unei societăți a Primăriei Timișoara, aflat și el la kilometri distanță de nivelul funcțional și estetic față de ce se construiește astăzi.

Suntem, totuși, al treilea, dacă nu al doilea oraș ca importanță al României. Nu avem fotbal de performanță, dar nu avem nici infrastructură, iar pentru asta nu văd un plan încă la cei ce conduc orașul într-un prim an de mandat. Cea mai apropiată speranță vine din proiectul Universității „Politehnica” pentru arena „Știința”, însă acolo cu mii de indulgențe vei primi acceptul FRF pentru a organiza meciuri în liga I. Și asta eventual pentru un sezon. Pentru orice alt calcul trebuie să te deplasezi la Cluj, Sibiu, Arad sau Târgu Jiu. În tot acest timp, noi ne afundăm lipsa de speranță în marele proiect al stadionului ”Dan Păltinișanu” refăcut cândva, nu se știe când, pe actual locație de Compania Națională de Investiții.

La un moment dat, elanul primarului Fritz spre dezvoltarea orașului nu avea în vedere proiectul stadionului ”lego” propus pe vremea lui Nicolae Robu în calea Buziașului. Nu degeaba începea lumea să spună că ideea de fotbal și de primar Fritz nu prea are loc laolaltă și unii vor zice că e bine așa, alții că e rău. Că orașul are alte priorități, că pentru cine să-ți bați capul, dacă nu ai echipă ș.a.m.d. Apoi, viceprimarul Tabără a anunțat că se reia ideea construirii stadionului din Buziașului într-o variantă mai mică, nu de 15.000 de locuri cât era inițial vorba, ci la opt-zece mii, suficient pentru o competiție sportivă, în așteptarea marelui proiect finanțat de București.

Într-un fel, s-a revenit dintr-un blocaj inexplicabil. Timișoara are nevoie de un stadion al municipalității, chiar dacă cel mare va fi ridicat și el vreodată pe cheltuiala guvernului și pe terenul C.J. Timiș. Are cine juca pe el, apoi o arenă municipală e binevenită și pentru când pe politicieni îi mai apucă damblalele și se vor ambiționa să-și lase simpatiile să joace pe stadioanele proprii, Pe vremuri, Timișoara avea stadion pentru ligi inferioare în fiecare cartier, fie că se numeau Șoimii, Azur, Mănușarul sau Chișoda. Acum multe dintre ele sunt în paragină sau sunt luate în vizor de marii investitori imobiliari.

Cu o inconștiență crasă, în vara anului 2004 a fost demolată tribuna istorică a stadionului UMT. Nimeni nu a intervenit, nici pe linie de lobby politic, nici în ceea ce privește legislația de patrimoniu. Nu mai există nici stadionul, fără ca privatul de acolo să fi făcut mare lucru pe el. Un al doilea stadion istoric al Timișoarei, al CFR-ului și vechii echipe Chinezul, a scăpat de un proiect ce ar fi trebuit să-l transforme în ceva rezidențial, dar vremurile „ciudate” vor reveni și nu se știe când ne va lovi pericolul. Pe stadionul CFR avem astăzi un spital militar Covid-19. Gazon nu mai există și la finalul pandemiei se va pune problema ce și cum vom face acolo, proprietari și municipiu.

Primăria este proprietara terenului, dar Ministerul Transporturilor are clădiri ridicate constând în două tribune neutilizabile și niște acareturi insalubre. Dincolo de intersele unui sindicat feroviar, primăria condusă de Dominic Fritz și ministerul condus de Cătălin Drulă ar avea obligația să rezolve în folosul Timișoarei problema patrimoniului stadionului CFR și să redea orașului o arenă pe care a jucat „Chinezul” Timișoara, campioană a României de șase ori (în sezoanele 1922 si 1927), „Atletic” Timișoara, finalistă în Cupa României în 1936, și CFR Timișoara, finalistă de Cupa României în 1948 și vicecampionă în prima ligă, același an. Să-i povestească cineva și lui Dominic Fritz. Sau mai bine lui Cătălin Drulă.