Utopia mobilizării. Cum mai pui arma-n mâna cetățeanului din lumea civilizată?

Când rușii au început „operațiunea specială” în Ucraina, încă a fost liniște. Putin mergea pe cai și tancuri mari la luptă cu personal militar angajat. Vatra de selecție a fost undeva prin estul îndepărtat, lume săracă de la sate și care vedea în miile alea de dolari primite salvarea. Nu credeau nici în riscuri foarte mari, căci li s-a spus că acolo, în Ucraina, e doar o plimbare, va fi dat jos guvernul lui Zelenski, „naziștii” se vor preda, iar populația va saluta „operațiunea” Moscovei.

Tineretul din capitală sau St. Petersburg mai cârcotea prin reportaje lansate pe Youtube. Nu erau perpendiculari pe politica lui Putin, dar nu erau nici lingăi ai regimului. Mai la sud undeva, într-un material TV despre oprirea unei fabricii Volkswagen, un rus tânăr cu familia savura un desert cât povestea că el nu e afectat de sancțiunile Europei. În fundal mergea un televizor de aproape doi metri diagonala, casa cochetă, soția fericită, fabrica neamțului le dădea salariul sub formă de „șomaj tehnic”, să stea să urmărească la TV cum merge războiul.

Nu avea de ce să se teamă. Nu-l lua nimeni la război. Acum lucrurile s-au schimbat. Poți avea încredere în Putin? Firește că nu, iar asta este una dintre greșelile fatale ce le poate face o persoană, cetățean rus sau european, ori popor din raza de acțiune a rachetelor sovietice. De la tinerii care au crezut că nu vor vedea cum arată tranșeele pline de noroi și moarte ale Ucrainei și până la români, polonezi, unguri, cehi sau nemții din prima linie de după Ucraina, toți greșesc când se gândesc că lor nu li se va întâmpla nimic.

Râdem uneori de necazul altora, al rușilor bulversați de actele de mobilizare ale ministrului Șoigu, și observăm cât de greu poți face în ziua de azi o mobilizare pentru război. Iar nebunia asta cu fugitul din țară, luarea cu asalt a granițelor și a aeroporturilor se întâmplă într-un stat autocratic, acolo unde un conducător bezmetic are infinit mai multe pârghii să-și ducă acțiunea la capăt nebunia. Oricum mult mai multe decât într-o democrație fără războiaie și unde se mai poate confunda dreptul la opinie cu dreptul la a refuza mobilizarea.

Modi, premierul Indiei, l-a dojenit pe Putin într-o întâlnire avută în Kazahstan, spunându-i că nu mai trăim vremea războaielor, că lumea civilizată a trecut de logica aia barbară a invaziilor cu arma în mână pentru a lua ce-i a altuia. Din acest motiv mobilizarea din Rusia va fi foarte dificilă și nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna o mobilizare în Germania sau în Franța. „Vestele galbene” care se sufocau de atâta abuz pe străzile Parisului în vremea pandemiei cu ce ochi ar vedea o mobilizare? Sau partidele finanțate de Rusia în marile democrații europene ce lobby ar face, cum ar fragmenta poziția societății în această situație?

Europa nu se poate înțelege pentru o criză energetică. Mulți cetățeni n-ar renunța la un grad Celsius în case, dar ar merge la război, să „piardă” toate gradele în tranșee? Chiar așa, vă imaginați ce ar fi în România dacă Guvernul Ciucă ar suna mobilizarea? Mai vorbim de patriotism sau doar ne uităm la el în emisiunile România TV? Cât va mai funcționa patriotismul, datoria civică, ne vom duce negreșit la centrul de încorporare, invitați de autorități, sau ne vom întreba dacă e just să intrăm în război cu cutare sau cutare țară?

Pățania tânărului Peskov, cu sustragerea pe alte căi de la încorporare, ar fi într-o societate coruptă cum încă este România un comportament natural al beizadelelor. V-ați imagina că juniorii parlamentarilor, ai liderilor locali de partide, ai oamenilor cu mulți bani vor merge la luptă pentru România, dacă nu i-ar apuca cumva pofta de voluntariat și pasiunea pentru paintball? Și-atunci cum facem? Așteptăm ca o brută ca Putin să accepte că nu mai trăim vremuri de război, că lumea s-a schimbat, sau facem noi cale întoarsă în timp și ne luăm izmenele de la Mărășești?