Revoluția a făcut o Românie mai bună, așa cum e ea astăzi

Zilele acestea aniversăm 33 de ani de la un eveniment istoric pe care puține generații apucă să-l trăiască. Fie că-i spui revoluție, fie că o numești revoltă sau un banal protest, evenimentele din decembrie 1989 de la Timișoara, continuate în București și alte centre civice ale României, au schimbat un regim autoritar, o dictatură cu o conducere posibil dinastică ce nu s-a ferit să dea ordin de înăbușire în sânge a unui protest pașnic. Așa ceva nu se schimbă odată la patru ani nici prin vot, nici prin violență. Pe bună dreptate, se poate bănui că suportul politic extern pentru o astfel de demers a fost decisiv în evoluțiile politice din acea perioadă în Europa de Est, dar asta nu ia nimic din meritele celor care au ieșit în stradă pentru o viață mai bună, pentru libertate, habar n-având în acele ore că lucrurile se răstogolesc ireversibil în această direcție.

Am trăit așa ceva. Te poți mândri cu asta și cu atât mai profundă mâhnirea când constați că lumea uită, că lumea și-a bătut joc de memoria celor care și-au pierdut viața atunci, de meritele celor care au luptat și-au supraviețuit represiunii de atunci. Am devenit democrație, suntem liberi să spunem ce gândim, suntem liber să și uităm, dar asta nu explică neapărat impostura pe care s-a clădit societatea noastră în raport cu subiectul revoluției. Am crezut atunci că faptele autorităților comuniste sunt atât de grave încât vor fi pedepsite pe măsură, că vom vea un Nurnberg al ceaușismului, dacă nu al comunismului românesc.

N-a fost să fie așa. Puțini au plătit cu închisoarea și sfera vinovăției s-a limitat la Timișoara, unde a și început totul, apoi la câteva nume sonore din anturajul familiei Ceaușescu, în capitală. Mulți vinovați pentru morții de după au rămas în dosarele procuraturii, iar procesul revoluției devine un basm pentru care o generație de magistrați a fost plătită degeaba. Bătaia de joc a întregului pachet de recompensare a urmașilor victimelor, a răniților, a participanților activi n-a făcut decât să-i umilească pe merituoși, amestecându-i cu niște personaje ce-au făcut din bișnițăreala cu certificate o adevărata afacere, domnule Marcel Ciolacu.

De la securiști responsabili cu informarea aparatului represiv în acele zile și până la colaboratori necunoscuți s-au regăsit în dosarele depuse pentru primirea unor rente lunare pe viață, pentru repartizarea de terenuri sau spații comerciale. În timp ce mulți participanți văzuți pe stradă și respectați pentru atitudinea din acele zile nici n-au cerut vreo recunoaștere a meritelor lor, un ban, o pensie sau ceva care să-i transforme în mercenari ai luptei și moralității civice. De unul dintre ei, revoluționar fără acte, fără bani sau terenuri, ne-am despărțit recent, Daniel Vighi, dar câți n-au avut acel bun simț primar și s-au îngrămădit, fără să merite, la „oala cu sarmale”.

Îmi amintesc de sondajul care spunea că mai bine de jumătate dintre români consideră că pe vremea lui Ceaușescu a fost mai bine. În contextul ăsta, ce sunt cei care au ieșit la Timișoara în stradă în acele zile? Măcar dacă ar fi adevărat. Firește că nu este, iar atitudinea asta îți lasă un gust și mai amar, arată dimensiunea miserupismului care a cuprins societatea românească și, mai grav, noile generații. Comemorăm zilele astea niște oameni care și-au pierdut viața pentru a ne fi mai rău? În niciun caz. Sărbătorim ignoranța, uneori lipsa de respect pentru gestul de revoltă al manifestanților din decembrie 1989.

P.S. Nu știu ce-ar deveni zilele de 15-20 decembrie în fiecare an în Timișoara dacă un grup de tineri cu total alte preocupări în timpul anului nu ar organiza acel marș al recunoștinței pe strazile orașului. Poate că este și-o metodă de răcorire a galeriei lui Poli, dar aș prefera să văd acest gest al „Druckeriei” și ca un strigăt către masa marei uitări: „Pe strada asta au murit oameni, amintiți-vă măcar de ei! Dacă nu vă supărați”.