Ce Timişoară ne dorim? De vineri începând trebuie să ne hotărâm

Peste două zile Timişoara va deveni oficial Capitală Europeană a Culturii, fiind probabil cel mai important eveniment cultural şi diplomatic din ultimele decenii pentru oraşul nostru. De la revoluţie, când numele îi era pronunţat în toate limbile mapamondului, Timişoara n-a mai fost atât de mult în lumina reflectoarelor. Ar mai fi tratatul încheiat în 1996 între România şi Ungaria şi care a rămas în cărţile de istorie şi documentele diplomatice drept Tratatul de la Timişoara. Anvergura evenimentului din weekend este dată şi de prezenţa a sute de oficiali de peste hotarele României, 100 de ziarişti străini şi mulţi turişti.

Într-un cuvânt, va fi o o mare provocare pentru Timişoara şi pentru care s-a lucrat imens în ultimii ani. Nu mă pronunţ asupra programului strict din prima zi, văd că sunt foarte mulţi „pricepuţi” în domeniu, care şi-au dat cu părerea pe reţelele de socializare. Chiar personal am cu totul alte preferinţe muzicale, dar asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să le îmbrăţişeze. Că e Caliu, că e K-lu, şi mai ştiu eu cine, nu asta e marea problemă a deschiderii.

Zilele dinaintea evenimentului de vineri au fost umbrite de unele controvese, mai mult sau mai puţin artificiale. Unele poate ar merita o discuţie, altele sunt ridicole. De la interzicerea teraselor la trupele care vor urca pe scenă, de la turnul de plante care ar bloca vizibilitatea catedralei (sic!) la scandalul invitaţiilor. Probabil, în spatele unor astfel de dispute sunt oameni cu bună credinţă, dar în mod cert sunt unii mânaţi doar din dorinţa de-a face scandal, de-a dezbina, într-un moment în care adevăraţii timişoreni trebuie să arate solidaritate, atitudine civică, responsabilitate.

Şi aici aş vrea să ating un alt subiect sensibil, dar nu înainte de-a face un scurt prolog. Este vizibil cu ochiul liber că în ultimii ani asistăm la o recrudescenţă a naţionalismului primitiv, căruia i se spune acum, că sună mai bine, „suveranitate”. Un fenomen care, trebuie recunoscut, ia amploare şi în Europa, dar şi în Statele Unite (trumpismul). O amplificare care aminteşte de perioada neagră dinaintea ultimului război mondial. De astfel de manifestări n-a fost ocolită, din păcate, nici Timişoara, leagănul României, chiar exemplu european, în ceea ce priveşte toleranţa, multiculturalitatea, incluziunea. Aşa cum avem două sau mai multe Românii, avem mai nou şi două Timişoare. Una europeană, a speranţei, a toleranţei, devotată “spiritului” ei. Şi o altă Timişoară, revanşardă, intolerantă, obtuză. În Timişoara cosmopolitismului şi nu altundeva s-a strigat în stradă „Să nu uiți, Herr Fritz / Timișoara nu-i Auschwitz” sau „Marş în Germania!”.

Ori, există pericolul ca astfel de manifestări să se repete şi vineri seara. Deja, pe reţelele de socializare, există chemări la huiduieli împotriva primarului. Avem şi precedente în acest sens, la Ziua Timişoarei sau o încercare mai timidă la deschiderea Târgului de Crăciun. Acum este cu totul şi cu totul altceva. Capitala Culturală nu este a lui Dominic Fritz, nu este a primăriei, nici a Consiliului Judeţean, cu atât mai mult a Guvernului. Este a Timişoarei, a tuturor dintre noi care ne considerăm timişoreni. Să mergi să huidui într-o zi emblematică pentru oraş, când ochii Europei sunt ţintiţi pe tine, înseamnă ori să fii defect, ori să nu fii timişorean.

Vineri, dar şi pe parcusrul acestui an, trebuie să ne hotărâm ce Timişoară ne dorim. Ce Timişoară vrem să construim. Una cu care să ne mândrim, a valorilor europene, sau una de grotă, a „şoşocismului”, a extremismului AUR-ist, care să ne tragă nu înapoi, fiindcă Timişoara nu a fost niciodată primitivă, ci spre alte zone ale ţării. Este decizia noastră, a timişorenilor. Şi da, preşedintele Societăţii Timişoara, Florian Mihalcea, a observat corect, într-un editorial, că există o oarecare izolare, la nivel guvernamental, a evenimentului din weekend, Probabil din motive politice, având un primar „altfel”. Dar asta poate fi şi de bine, dar trebuie să fim solidari din nou şi să arătăm că şi Timişoara este „altfel”, adică o oază de normalitate într-o ţară care se cufundă în mizerie, minciună, corupţie, impostură, hoţie, ipocrizie şi nu în ultimă instanţă într-un gregar naţionalism populist.