Azi în Timişoara, mâine în toată ţara? Ce ne-a mai rămas din speranţele Proclamaţiei

Sâmbătă, 11 martie, se împlinesc exact 33 de ani (o generaţie) de la momentul în care, într-o zi ploioasă de primăvară timpurie, în jur de 15.000 de timişoreni îl ascultau pe regretatul George Şerban citind, în Balconul Operei, textul Proclamaţiei de la Timişoara. Era primul document programatic ieşit din revoluţia al cărei „kilometru zero” a fost în aceeaşi Piaţă a Operei. La finalul discursului lui Şerban, cu mari speranţe, din vocile miilor de timişoreni prezenţi se auzea o scandare care s-a mai auzit şi în zilele din decembrie: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”. Din păcate, n-a fost să fie chiar aşa.

Dar Timişoara îndrăznea în acea zi să fie din nou altfel decât restul ţării. Aşa cum fusese şi în decembrie, când timp de şase zile timişorenii au stat neclintiţi în picioare în faţa celui mai violent regim comunist de la cel al lui Stalin. Şi când spun „altfel” nu mă refer că timişorenii ar fost mai bizari decât restul, din contra. Timişoara reprezenta normalitatea care trebuia instaurată în România, atât timp cât am avut, sau cel puţin aşa se spunea, o revoluţie anticomunistă învingătoare. Atât de „învingătoare”, încât conducerea ţării a fost preluată de activişti de rangul II şi III, ofiţeri de Securitate sau agenţi dovediţi ai KBG (generalul Militaru de exemplu). România era singura ţară din fostul bloc comunist în care schimbarea regimului s-a făcut cu mari jertfe umane şi, paradoxal în aceste condiţii, singura în care comuniştii rămâneau la putere.

Dar Timişoara era altceva, inclusiv prin adoptarea Proclamaţiei. „Cei care au fost văzuţi dansând au fost consideraţi nebuni de cei care nu puteau auzi muzica”, e o cunoscută butadă  a lui Nietzsche. Timişorenii “dansau” pe “muzica” democraţiei şi libertăţii, pe care prea puţini din restul ţării o auzeau. În aceste condiţii, nu de puţine ori, în acea perioadă, maşini cu numere de TM erau atacate mai ales în sudul şi estul ţării. Fiindcă securiştii încă erau la post, iar aspiraţia pentru democraţie a timişorenilor a fost transformată, chiar la oră de vârf la TVR prin Cornelius Roşiianu, într-o încercare de separare de ţară. Nu întâmplător, doar patru zile mai târziu Securitatea punea în scenă, violentele evenimente de la Târgu Mureş.

Din proclamaţie, în conştiinţa românilor a rămas celebrul „punct 8” care le dădea o pauză de la conducerea ţării foştilor nomenclaturişti şi securişti. Ce a urmat era de prevăzut. O spoliere a tuturor resurselor ţării, un jaf planificat, principalii profitori fiind aceiaşi securişti şi foşti nomenclaturişti. În mod cert, dacă e să cauţi cauzele pentru care România se află în continuare la coada Europei este şi aceea că „punctul 8” nu a fost niciodată în practică. Dar nu vreau să fac o istorie contrafactuală aici, ci mă voi opri la un alt punct din proclamaţie, foarte prezent şi astăzi în societate.

“Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na­ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei”, se arăta la punctul 4, unul mult mai apropiat de valorile oraşului, de ceea ce ne place să-I spunem “spiritul Timişoarei”. Un punct despre multiculturalite, toleranţă, europenism. Fiindcă tot în acea perioadă, aceeaşi securişti sădeau germenii naţionalismului, chiar şovinismului, germeni care au crescut mari şi inundă întreag ţară. Vă amintiţi? “Nu ne videm ţara!”; “Ei n-au mâncat salam cu soia.”. (De parcă activiştii şi securiştii doar salam cu soia au mâncat din magazinele lor speciale.).

Există de ceva timp o dezbatere în Timişoara, dacă faimosul ei spirit mai există. (Sau ce-a mai rămas din “Proclamaţia de la Timişoara”.) Personal, cred că mai există, dar mult atenuat. Se vede tot mai rar. L-am văzut cel mai bine la protestele din 2017, la alegerile din 2020 şi, mai recent, la deschiderea oficială a TM 2023. Dar, în acelaşi timp, la ultimul eveniment reţelele de socializare, chiar o parte din media, au fost pline de imunde reacţii din care au răzbătut din toţi porii intoleraţa, rasismul, homofobia, chiar obscurantism. O expoziţie fotografică, în semn de solidaritate cu poporul ucrainean a fost recent vandalizată.

Politic, un fost primar al Timişorei timp de opt ani şi care ar sta bine în sondaje a preluat până la ultima virgulă logoreea AUR-istă cu „străinii, duşmanii poporului”; „România colonie” etc.. Singurul europarlamentar din Timişoara vorbeşte pe vocea Kremlinului. Singurul ministru din Timişoara a iscat isteria naţională cu canalul Bâstroe, altă temă dragă Rusiei, chit că vin specialiştii în domeniu şi-l contrazic. Oare asta e Timişoara la care visam într-o ploioasă duminică de martie, în 1990? Pe de altă parte vreau să cred că încă Timişoara nu e lovită atât de năpraznic de valul „suveranist” cu iz putinist cum este restul ţării…

P.S. La începtul anilor 90, la orice manifestare democratică, securiştii şi foştii nomenclaturişti ajunşi la putere răspundeau cu o contramanifestaţie. La Proclamaţia de la Timişoara s-a răspuns cu o abjectă „Proclamaţie de la Podul Înalt”. Ştiţi cine a citit-o? Un individ pe nume Marian Enache. Ştiţi cu ce se ocupă ipochimenul în acest moment? E preşedintele CCR, abonat la vreo câteva pensii speciale. Nu străinii l-au pus, ci „români verzi” de-ai noştri. Uneori chiar ne merităm soarta…