O femeie din Dâmbovița i-ar fi pupat mâna lui Titu Bojin, dar n-a dat de el

Într-o fotografie răspândită cu poftă pe internet, un primar PSD din Dâmbovița pare încântat când o bătrână alegătoare îi sărută mâna primind o floare de la edil, cu ocazia zilei de 8 Martie. Imaginea a fost răspândită mai degrabă pentru a lovi în primar și pentru a arăta cum este umilit un cetățean de către fața palidă a demnitarului. Nu m-aș opri la persoana care joacă în acest fotoreportaj imaginea autorității. Primarul putea fi de orice culoare politică, putea fi și american sau olandez, omul a avut buna intenție de a oferi o floare și n-a mai apucat să-și tragă mâna când bătrâna cadorisită i-a pupat-o. Poate femeia se supăra, se simțea refuzată, se întreba ce are sau ce n-are ea de primarul o respinge atât de nepoliticos. Putea să creadă că-i urâtă, că-i bolnavă rău, ca la doctor, când mergi cu suta de euro și medicul nu vrea să ți-o ia.

Nu cu gândul la primar aș vrea să ne odihnim, ci să ne frământăm la condiția umilă a omului de rând în fața celui ce-i oferă ceva și de la care așteaptă pe viitor poate și mai multe. Am văzut că gestul femeii a fost pus pe seama unei educații temeinic tradiționaliste, de pe vremea când sărutai până la bătrânețe mâna tatălui, a părintelui spiritual sau oricărui bărbat pentru care ai motive să porți o stimă deosebită, cioplită în conștiință. De aia credeți că femeia i-a pupat mâna primarului? Sau pentru că primarul încă este în multe comunități locale un tătucă de la care lumea așteaptă și bunele, și relele, o pungă cu bucate electorale, un ajutor social fără să-l cheme cineva să muncească în folosul comunității, un podeț în fața casei sau, din contră, un drum plin de imală, întârziat intenționat în proiectele primăriei?

Astfel de apucături nu sunt specifice femeilor. Acea scenă petrecută în Dâmbovița a avut loc de 8 martie, dar poți vedea bărbați care să se umilească în fața „boierului” pentru mult mai puțin, de pildă o sticlă de bere, iar asta n-are nicio legătură cu ce am învățat noi în școală despre țăranul român, despre mândria lui de altădată și despre cum ar fi el în stare să-ți arate obrazul, dacă nu chiar să-ți ia gâtul, dacă demnitatea de om îi este atinsă. Astăzi trăim între extrema de a fi impresionat la lacrimi de celebritatea unui om politic doar pentru că-l vezi la televizor, e domn la oraș, chiar știind că acel om ți-a influențat deseori negativ viața. Pe de altă parte, vedem și nesimțirea altora de a se trage de șireturi cu orice personaj care i-ar cere votul în campania electorală, pe motiv că acesta ar fi unul cerșit, iar el își permite să fie bădăran.

Ziele trecute am căutat ursul într-o plimbare prin munții Apuseni. Trecând printr-o frumoasă vale a unui afluent al Arieșului, povesteam participanților la drumeție ce am pățit în urmă cu câțiva ani, revenind dintr-o plimbare la cascada Vârciorog. În parcarea unde am lăsat mașina dau de un bătrân moț din acela pictat în literatura noastră de bază, cu haina și pălăria la el, să mă întrebe dacă „no, așe”, ce mai fac și de unde sunt și dacă n-oi fi eu cumva interesat de niste lucruri cioplite în lemn, linguri, funduri de lemn etc, ca până la urmă discuţia să se împotmolească în tradiționalul și veritabilul ”n-ai doi lei?”. La acel moment am rămas șocat, apoi am revenit cu piciorele pe pământul patriei, înțelegând.

Participanții la drumetie nu m-au crezut. Precis – si-au zis ei – e încă unul din derapajele mele antipatriotice care își propune să demoleze tot ce e mai bun și mai sfânt în fibra țăranului român. E, la coborârea pe acea frumoasă vale a afluentului Arieșului, dintr-o casă unde socializau trei cetățeni apuseni ne taie unul calea. Ne salută, ne întreabă unde am vrut sa mergem, că la cascada Pătrăhăițești trebuia să o luăm în dreapta, nu în stânga, pentru ca spre final să sară cu chemarea mândră a țăranului român: ”N-aveți niște țigări?”. Aici m-a umflat râsul, iar pe ceilalți participanți la drumeție stupefacția confirmării poveștii mele.

Numai că povestea asta nu e de râs. Multă lume e săracă în țara asta, dar asta nu-I împinge pe toți să ceară bani din reflex. Pentru că asta e senzația, că ți se spune o poezie, ca mai apoi să vină și cheia întâlnirii tale cu acel om al munților. Nu e ca și cum te-ai aștepta la acel profil de persoană ieșită la cerșit din intersecțiile marilor orașe. Poate că acele scene ne enervează, dar nu ne mai surprind. Te șochează însă cum un om ca orice bunic cu nepotul la oraș să ajungă să ceară doi lei, să spună o poveste pentru câteva țigări? Sărac lipit să fie, nu așa ne-am imagina moțul, iar un turist străin cu atât mai puțin. Veți zice că poate nici unul dintr-o sută de țărani ai Apusenilor ajunge să cerșească bani sau țigări. Da, dar pe ăla unul dintr-o sută îl vede lumea. Cu el ne trezim în poveștile de care nu vom mai scăpa mulți, mulți ani de acum înainte.