Când mă apuc să înjur Uniunea Europeană…

Când mă apucă să înjur Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, NATO și Comisia de la Veneția nu vorbesc despre cum ar fi provocat ea, lumea civilizată, războiul din Ucraina, forțând nevinovata Rusie să atace militar, să violeze ostășesc sau să distrugă din interior state care altfel își vedeau de stabilitatea lor. Nu vorbesc nici despre făina de greieri și furnici, proteină cum ar veni băgată nouă pe gât de inteligenții ăia de la Bruxelles. Nu zic nici despre cum Occidentul ne invadează cu investiții, profitând de bunăvoința noastră, de hărnicia noastră, răpindu-ne finalmente dividendele și alte „plus valori”. Ținându-ne doar ca pe-o piață de desfacere, ca și cum asta ar fi ceva absurd, vulgar, indecent, economic vorbind.

Când mă supăr pe comportamentul Vestului în România nu zic d-astea, nu ascult gloata adunată seara la Romania TV, nu-mi iau cămașa albă și nici nu mă urc ca oaia în autocar să mă ducă președintele de filială PSD la mitingul de la București, dar ceva tot zic când mă supăr pe Uniunea Europeană. Ne ceartă pe bună dreptate Uniunea asta când ne facem harakiri în Justiție, când mafii alese de capii interlopi mai degrabă decât de electoratul larg conduc comisii diverse parlamentare din care ies tot felul de bazaconii, iar noi, statul, simulăm cu nesimțire îndeplinirea tuturor pașilor la care ne-am angajat în PNRR sau MCV.

Apropos de MCV. Dacă ni s-a ridicat MCV, atunci socot că avem un sistem de Justiție de încredere, compatibil cu cel al alor țări din UE. Socot asta după o judecată logică, căci altfel nu prea înțeleg de ce ni l-au ridicat pentru altceva decât să ne țină aproape cu criza războiului în vecinătate. Ca urmare, era cât pe ce să ne primească și în Schengen, deși nici acolo nu prea avem ce căuta cu polițiștii de frontieră scoși pe primele pagini ale ziarelor după fapte de vitejie în corupție, dar austriecii au jucat în alt film.

Totuși înjur și eu pentru ceva Uniunea Europeană și asta se întâmplă asta când văd că degeaba ne forțează Bruxelles-ul să luptăm cu corupția, ne premiază sau ne pedepsește pentru cum ne descurcăm în acest domeniu, iar când un mic procent de VIP-uri politice ori de altă natură apucă, totuși, să primească condamnări în instanțele din România, observăm că au apucat să fugă din țară. Iar Uniunea nu arată deloc obrazul țărilor care oferă protecție acelora care din banii furați au reușit să-și cumpere avocați scumpi, pricepuți să facă din pușcăriaș om liber cât a-i zice Italia sau Grecia.

Căci nu e vorba de Zambia, de Congo sau Brazilia, ci de Grecia, Italia, Marea Britanie până la Brexit, parteneri onorabili despre care vrem să credem că nu-și bagă picioarele în puținele reușite ale Justiției din România. Dacă scăpăm în chinuri de Dragnea și de Iordache, vom da de Vicol și Predoiu, Ciucă și Ciolacu să își bată joc de legi, iar dacă n-au apucat s-o facă până la capăt, vine procuratura și bagă milioane de euro în anchete, filaje și alte chestii de-ale lor, prindem și-un judecător independentă, fără frică de comandă politică, iar când să răsuflăm ușurați, să vedem minunea…

Atunci aflăm că Arsene, Mario Iorgulescu, Oprescu și câți alții sunt deja afară, bine-mersi, în anumite țări. Cu domicilii acolo, cu firme, rețete puse la dispoziție de avocați cu lecția știută, iar pe final noi rămânem și furați și râzându-ni-se în nas. Cu ce e o piedică mai acceptabilă, rezonabilă sau venerabilă una venită din partea sistemului de Justiție din Italia ori Grecia decât cele cu care ne-am obișnuit de la Tudorel Toader și alte figuri de tristă amintire? E, uite, pentru asta aș fi dispus să urlu cât pot la Uniunea Europeană, socotind de domeniul schizofreniei să lași să se petreacă astfel de practici. Dar parcă tot greierele și furnica de la UE deranjează mai tare în România (TV), nu injustiția importată din alte țări onorabile ale Uniunii.