Un mic pas pentru justiție, un mare pas pentru civilizație: CD Loga 52

Despre Timișoara a început să se vorbească după revoluție ca oraș al țiganilor „de catifea”. Tot mai slab auzeam să fim numiți „Mica Vienă”, în timp ce trimiterile la o comunitate care și-a abandonat clădirile din zona centrală pe mâna unor oameni care speculau foamea de bani pe traseul unui lanț de proprietari și decidenți din administrație sau justiție au fost tot mai dese și, firește, deranjante. Nu înseamnă că nu era și adevărat. Peste 144 de clădiri istorice au ajuns la clanurile de romi, de la o secție a spitalului de copii la clinica de ortopedie, alte clădiri emblematice precum casa florarului Muhle. Blazare, am mers la culcare. Tocmai trecusem printr-o revoluție și nu nu ne mai puteam opune altor mizerii.

Dacă ați auzit că Timișoara a devenit un oraș al baronilor romi așezați în case emblematice din zona centrală a orașului, atunci sigur ați legat acest fenomen și de mandatele de primar ale lui Gheorghe Ciuhandu. Nimeni nu a dovedit că fostul edil țărănist a avut vreo legătură cu această mafie, dar este cert că pe vremea lui s-au petrecut mai toate aceste preluări de proprietăți. Firave acțiuni în justiție au avut loc încă de pe vremea edilului țărănist, dar fără rezultate. Nici nu știu dacă se aștepta cineva la rezultate, dacă mafia nu era prea complicată pentru un funcționar public, fie și cu rang de prim edil. Cel care i-a urmat lui Gheorghe Ciuhandu, ex-primarul Nicolae Robu, s-a mulțumit și el să jelească soarta orașului, dar fără să-și propună să ia măgarul de coarne.

Schema era simplă în contextul paradisului ilegalităților de după 1989. Oameni cu bani obținuți foarte ușor prin Germania puneau ochii pe câte o casă din centrul orașului, indiferent că acea casă era sub protecție culturală sau spital în toată regula. Pe vremea aceea fondul locativ al municipiului știa totul despre care casă ar putea fi revendicată și de către care rudă plecată în Occident, vie sau moartă deja. Doritorii „de catifea” aveau tot mecanismul la dispoziție după ce aflau despre case la fondul locativ: avocați, notari, judecători, executori etc.

Când despăgubeau cu fracții din valoare un moștenitor de drept din Germania și efectuau demersurile legale pentru recuperarea casei se trecea, totuși, printr-o soluție normală, fără porniri infracționale. Deseori însă, cei din clan falsificau semnături ale acelor moștenitori, care oricum nu aveau nicio intenție să se preocupe de imobile aflate la o mie de kilometri, într-o democrație cu justiția îndoielnică. Aici își făceau treaba unii notari, chiar judecători, iar despre toate astea spunem că s-au petrecut în mandatele Gheorghe Ciuhandu.

Poate pentru că știa ce se întâmplă și nu făcea nimic să stopeze acest fenomen. După ce noii proprietari „de catifea” ciupeau măcar un apartament dintr-o casă, vecinii începeau o viață de calvar. Familii gălăgioase de romi erau aduse ca și chiriași în acele case pentru a convinge vecinii să cedeze proprietățile lor la prețuri mici, doar să scape de tămbălău. Geamuri sparte, gălăgie, rahați pe preș sau pe clanță, urinat pe ușă, iar pentru asta nu aveai atâta poliție să te apere pe tine contribuabil în fața unuia care cu greu se poate numi așa.

Și astăzi, la doi pași de Piața Maria există o casă care are în geamul de la etaj un carton pe care scrie: „apartament locuit de țigani” sau ceva de genul. Cu asta se ocupau și se lăudau că o fac așa. Nimeni nu mai cumpăra acea casă aflând ce vecini cu apucături barbare au. Astfel că, „catifelații” veneau ei cu oferta imbatabilă pentru proprietarul sleit de puterea de a rezista. E vorba de ceva ce se petrece astăzi, nu acum două decenii, pe vremea acelei mafii imobiliare.

Zilele trecute, primarul Dominic Fritz a anunțat că statul și primăria Timișoara au recuperat o astfel de clădire pe CD Loga, intabulându-se. Cum ar fi zis Neil Armstrong ajuns pe lună, am făcut un mic pas pentru justiție, unul mare pentru civilizația urbană timișoreană. Însă un sentiment amar tot ar trebui să ne rămână după această mică victorie: că așa ceva nu mai poate urma un curs penal în justiție. Cel mai probabil aceste fapte s-au prescris, dar pentru noi ar conta să ni se arate cu degetul cine dintre noi a participat la așa ceva.

Primăria ar putea să ne povestească din ce spețe vin aceste cazuri, cine a semnat acele acte false, care notar s-a făcut că nu vede ce trebuia văzut, orice informație care ne poate duce mai aproape de această schemă infracțională. Fără să fie date verdicte, doar înșiruind niște nume din dosarele care au legalizat transferul a 144 clădiri de important valoare culturală pentru Timișoara în mâinile unor colecționari de prost gust. Merităm această poveste. O merităm noi, o merită și cei ce s-au murdărit pe mâini cu așa ceva.

P.S. Aceste case sunt aproape moarte pentru Timișoara. Te doare sufletul când vezi ce modificări le-au adus și în ce stadiu de neeligibilitate au ajuns pentru piața liberă a chiriilor sau tranzacțiilor imobiliare. Cine va mai cumpăra vreodată așa monștri? Cui să-I trebuiască, ce să facă în ele? Sunt bani despre care presupunem că sunt furați în Occident pentru a fi îngropați într-un oraș ca Timișoara, sufocându-l.