Denunțul la ANAF, cea mai utilă formă de patriotism

Țara a luat foc când a auzit că suntem invitați să turnăm la Fisc. A lua atitudine e cam tot aia cu a „turna”. Prima formulă ne indică ceva nobil, civic, luăm atitudine pentru a îndrepta lucruri, iar dacă turnăm cineva ne va duce astăzi cu forța în culpa anilor comuniști, când cei răi îi turnau pe cei buni. E o mare manipulare, ca atâtea altele promovate astăzi pe rețelele de socializare. Astăzi „torn” pe cineva care nu păcălește numai statul, ci mă păcălește și pe mine. E ca și cum la „Roata Țiganului”, jocul ăla în care învârteam banii între colegi de la o lună la alta eu dau 100 de lei, iar altul bagă doar jumătate. Altul, deloc. Asta pățim acum. Pe vremea Securității lui Ceaușescu era cu totul altceva. Atunci denunțătorul nu sesiza ceva ilegal, ci faptul că cineva asculta „Europa Liberă”. Dar, mizerabil, le băgăm în aceeași oală.

Care e miza? Firește că orice măsură ar lua statul pentru eficientizarea colectării taxelor la buget este o treabă pentru care trebuie să ne aliem prin nesupunere. Iar când cineva ne pârăște, firește că nu mai funcționează acest spirit civic de a evita plata obligațiilor tale către stat. „Statul ce-mi dă mie?”, auzim deseori întrebându-se. Deseori cu logică aproape întemeiată. Dar ce ar fi dacă statul nu ne-ar da nici atât, pentru că noi ne hotărâm să nu mai plătim, ne hotărâm să nu pârâm pe alții pe care-i vedem că nu plătesc? Iar dacă toți nu mai plătim, atunci statul nu mai are cu ce alimenta bugetele ministerelor, ale administrațiilor locale, întregul sistem.

Imediat după revoluție ne temeam de un stat puternic, pentru că acel stat ne-ar putea abuza prin forțele de ordine. Ne era frică că poliţia va face abuzuri dacă i-am da drepturile ce le are în Occident. Așa cum ne este frică azi că cetăţeanul va face abuzuri, pârându-l pe cel care se descurcă, care evită prin șmecherie presiunea statului, căci „ce ne dă statul nouă?”. „Abuzul” de a indrepta măgariile altora? Suntem atăt de gingași cu infractorul, cu neadaptatul, dar nu în cheia unei griji pentru respectarea drepturilor omului în inchisoare sau în justiție, ci în apărarea dreptului lui la fărădelege.

E dreptul lui să facă o fărădelege. Cel asupra căruia planează pericolul unei amenzi zice că e treaba lui că vrea sa plăteasca amenda, ce?, o plăteşte din banii tăi de cetăţean care iei atitudine, pârându-l? Nu, e din banul lui și tu nu trebuie să te bagi unde nu îți fierbe oala! Cam așa funcționează logica dreptului la nesimțire, la încălcarea legii, și acest drept întotdeauna va prevala în România în fața dreptului la normalitate al celorlalți. Mandat după mandat. Președinte după președinte. Partid după partid.

Sî nu pârâm evazionistul, că e rușinos. Poate nu la fel de rușinos este să pârăști pe cineva care merge cu 150 km la oră într-o localitate și sunăm la 112. De ce? Amândouă nereguli aduc moartea. Una pe șosele, alta prin subalimentarea sistemului de sănătate, a celui de educație, a intervenției de urgență și atâtea altele care asigura viața normală. Asta ni se întâmplă astăzi. Nu sunt bani pentru medicamente în spitale, nu vom avea bani de pensii în câțiva ani. Pentru acest colaps anunțat lucrează de zor politicul prin populismele din anii electorali, dar și noi, prin gândul că furând statul ești un fel de Robin Hood în debilitate.

Solidarizarea cu evazionistul e la modă, căci a lupta cu Fiscul e ca și cum ai lupta cu esența nedreptății. ANAF adună bani pentru un sistem care nu e în stare de cele mai multe ori să îți ofere echitate, egalitate în drepturi, servicii de calitate, ba nici măcar garanția că plățile făcute sunt și recepționate. Poate te mai pune pe drumuri pentru a plăti din nou, iar cazurile nu sunt puține, pe holurile ANAF se aud scandaluri zilnic din disperarea oamenilor. Dar de aici și până la sinuciderea colectivă a neplătirii de taxe, la solidarizare cu rău platnicul, ar trebui să fie o cale tare lungă. Dar nu e.

Tot ce mai rămâne să aflăm e ce se întâmplă după ce statul a aflat că cutare e evazionist. Dacă nu-i face nimic?