Simona și Gabriel

Un avocat american și un cabinet românesc au făcut ce au făcut de-au readus demnitatea poporului român la cote nemăsurate, tocmai în aceste zile de precampanie electorală. Nimeni nu se mai aștepta ca Simona Halep să revină pe teren înainte ca sancțiunea sa de patru ani să se fi consumat în uitarea totală a sportului alb pe aceste meleaguri. Cumva însă s-a întâmplat ca Gică Hagi să proclame că s-a făcut dreptate și este mai bine să rămânem la concluzia Regelui. Apoi, România s-a pregătit prin doi dintre cei mai importanți demnitari ai săi să plătească daune către Gabriel Resources Gold Corporațion pentru blocarea proiectului de minerit aurifer la Roșia Montană. N-am mai plătit acele aproape șapte miliarde dolari, iar noi iarăși ne-am bucurat de minunea avocățească mai ceva ca de mărirea pensiei în an electoral.

În acei ani de coacere a colaborării miniere dintre compania canadiană „Gabriel” și cea românească de stat Minvest multă lume a fost cuprinsă de simț civic și a ieșit să protesteze în acțiuni ce aveau să cristalizeze un partid numit azi USR. Așa este. Simțul civic a fost bun, a ținut vie apoi societatea pentru o perioadă neagră a democrației, guvernările Dragnea, și s-a moleșit acuma în neputința de a schimba mare lucru în țara asta. Dar în acei ani „Salvați Roșia Montană” a luptat pentru a salva zona… Roșia Montană. Din județul Alba, o frumusețe a naturii devastată de mineritul ceaușist, iar perspectiva continuării extracției cu cianuri a speriat mai mult lumea din afara zonei, cât pe localnicii obișnuiţi cu asta.

Noi voiam să-i salvăm de dezastrul ecologic, dar mulți nu s-au întrebat atunci dacă „roșiorii montani” vor să fie „salvați”. În mini interviuri de sezon, minerii din zonă afirmau că își doresc locuri de muncă și salariile promise de canadieni, iar la București și în marile centre urbane se lupta pentru blocarea proiectului. Li s-a făcut pe plac românilor alegători care au dat acea formă a luptei civice, mai multe guverne s-au eschivat și finalmente au îngropat afacerea printr-un vot în Parlamentul României. Ce s-a ales de oamenii ăia de acolo nu ni s-a mai povestit, dar probabil că au plecat din țară ori poate s-au înnecat într-o băutură la fel de proastă ca cianura care a speriat România.

Astăzi vedem multă prostie și lipsă de decență. Politicieni care s-au grăbit să scoată ochii celor care au blocat proiectul atunci, ducând țara spre penalități grele, au sărit să salute rezoluția tribunalului de arbitraj, salvarea zonei de la dezastrul ecologic, umblând, firește, la robinetul cu demnitate românească. Alții s-au aruncat să acuze că s-a manipulat bursa și unii s-au îmbogățit fraudulos prin acele manevre de discurs de antepronunțare. Nu mă bag în conspirații din astea, deși nu poate fi exclusă nicio situație, inclusiv prostia omenească, dar mă bucur că a ieșit așa măcar din două-trei motive.

Banii pe care nu i-am mai dat pe sancțiuni, acei șapte miliarde de dolari. Apoi, aurul și prețul lui. Probabil, în buna datină a decidentului român, pentru acel aur se putea obține o redevență și alte beneficii mai mari pentru statul român, dar acel decident poate a gândit-o în ecuația parandărătului și „după mine potopul”. Corect, logica asta are și o componentă suveranistă, dar nu trebuie exlusă, la cum s-au aruncat mai apoi guvernele să renegocieze contractul cu „Gabriel”, ca motiv de tergiversare, iar compania canadiană chiar a participat la acest joc al negocierilor ulterioare.

Da, aș scoate aurul ăla să reconstruiesc ceva cum ar fi o țară ieșită din comunism mai ceva ca după război. Sau o țară ieșită chiar din război, Doamne ferește!, dar să extragi acea valoare pentru a avea bugetul necesar menținerii unor favoruri ca pensiile speciale mi se pare o prostie. Să-ți scoți aurul din munții care-i poartă, vorba poetului, pentru a alimenta cu ei o hemoragie bugetară cum rar s-a mai văzut pe lumea asta, să alimentezi campanii electorale care să aducă la putere un Ciolacu sau Ciucă mi se pare la fel de toxic precum cianura aia de care fug aceeași oameni ca dracu de tămâie. Și scoaterea aurului ăsta are un dichis. Să fim noi convinși în primul rând că nu ne vindem tot din casă pentru a bea la birtul satului și apoi om mai vedea.