Vom avea şi stadioane, am făcut şi o dramă din cauza culorilor la autobuze. Dar de Poli cui îi pasă cu adevărat?

În urmă cu trei zile, Compania Naţională de Investiţii (CNI) a lansat oficial licitaţia pentru construcţia noului mare stadion al Timişoarei. Un pas mare pentru un obiectiv pe care Timişoara îl aşteaptă de două decenii. (Sigur, mai sunt şi dintre cei care pun sub semnul întrebării oportunitatea acestei investiţii, dar în lumea civilizată orice oraş cu pretenţii are cel puţin un stadion.) Având în vedere cât contribuie Timişoara la bugetul de stat, prin această investiţie se poate spune că am intrat în normalitate, nu ni s-a făcut o favoare. Dar în România, în care mai degrabă anormalitatea este normal, pentru a se întâmpla un lucru normal a fost nevoie de cineva care se împingă lucrurile, iar acest cineva a fost preşedintele ales al CJ Timiş, Alfred Simonis.

Timpul prevăzut pentru finalizarea obiectivului este relativ scurt, respectiv doi şi jumătate de la momentul semnării contracului, data limită de depunere a ofertelor fiind 30 august. Ulterior anunţului, am văzut şi timişoreni optimişti vizavi de construcţia noului stadion, dar şi mulţi pesimişti, care nu mai cred nimic din vorbele unor politicieni. Şi unii şi alţii cred că au dreptatea lor. În primul rând, este foarte bine că s-a dat drumul oficial la investiţie. Pe de altă parte, având în vedere antecedentele CNI în materie de stadioane, ar trebui să ne facă puţin mai rezervaţi. Inclusiv la Timişoara şi în Timiş (caz concret Buziaş) sunt întârzieri de peste doi ani la stadioane mici, de 500 de locuri, pentru că CNI nu a mai dat bani. Dacă mai punem la socoteală că vin nişte ani economici foarte dificili, adică scadenţa pentru lipsa oricăror reforme ale guvernelor PSD-PNL, iar ne putem întreba dacă taman pentru stadionul Timişoarei vor fi bani.

Dar nu strict la stadion vreau să mă refer în aceste rânduri, ci mai degrabă la cine va juca acolo. Amintesc aici că a început construcţia şi la stadionul municipalităţii. Exact, la Poli mă refer. Fiindcă se vorbeşte atât de mult despre Poli şi se face atât de puţin. Poate sunt unii care cred că Poli este o noţiune abstractă, dar Poli există, este echipa din Liga a III-a susţinută de Universitatea Politehnica, aşa cum s-a întâmplat în întreaga istorie a clubului. De fapt sprijinită doar de Politehnică, din punct de vedere financiar. Şi situaţia la echipă nu e deloc roz, motivul fiind banii. Singurul care se mai zbate ca să ţină echipa pe linie de plutire este rectorul Florin Drăgan. Restul, multe vorbe.

Nu o să mă refer foarte mult nici la implicarea administraţiei locale şi judeţene la echipă, s-a ocupat mai mult de acest aspect colegul Eugen Sasu. Atât Primăria, cât şi Consiliul Judeţean ar putea sprijini clubul, dacă ar dori cu adevărat. În mai toată ţara se întâmplă acest lucru.  Sigur că o angajare a autorităţilor ar fi benefică, însă uneori implicarea politicului e nocivă, avem exemplul concret ACS Poli.

Altundeva vreau să ajung şi nu pot să nu-mi amintesc aici câtă vâlvă, câtă jale a fost în oraş atunci când au fost schimbate culorile alb-violet la tramvaie şi autobuze cu galben-negru. „Sfintele culori” cum clama pe urmele lui Nae Caţavencu un fost primar care a produs schisma la Poli şi a falimentat o echipă. Câtă demagogie, câtă ipocrizie! Unii care plângeau din cauza culorilor cred că n-au fost niciodată la un meci, poate nici nu ştiu unde e stadionul. Dar era o adevărată dramă locală. Dacă toţi cei care au văzut roşu în faţa ochilor când apărea tramvaiul galben în faţă ar fi dat doar 100 de lei pentru Poli, situaţia era mult mai bună.

Un alt aspect. În Timişoara există mulţi oameni foarte potenţi din punct de vedere financiar. Există doi fraţi, în topul bogaţilor României, care au acaparat la preţ de două savarine aproape toate vechile fabrici din oraş pentru a le transforma în afaceri imobiliare de sute de milioane de euro. Au dat un leu la Poli? NU! Peste tot în lume, chiar şi cei care au făcut averi prin sudoarea muncii lor, întorc o parte din câştiguri comunităţii, prin acţiuni sociale, mecenat cultural sau sport. În Timişoara, nici parveniţii ajunşi miliardari din afaceri cu statul nu ar da un leu la Poli, ba din contră, ar tot lua. La nivel de declaraţii, toţi sunt cu Poli în gură, dar concret nimic. Ne plângem de culorile unor tramvaie, dar în fapt nu ne pasă de Poli, matricea acelor culori. Fiindcă nu vedem pădurea din cauza copacilor.

P.S. Vestea bună pentru Poli este că se lucrează la un proiect şi o nouă structură a clubului, prin implicarea cel puţin a Consiliului Judeţean, posibil şi a Primăriei.