România între Corneliu Coposu şi… Gigi Becali. În loc de epilog

La această oră, în mod normal, ştiam dacă proiectilele de katiuşe ne treceau pe lângă ureche sau ne loveau în plin. A venit însă decizia de anulare a alegerilor, o decizie pe contrasens cu întreaga legislaţie, dar CCR de multă vreme s-a substituit politicului, Constituţia şi legile ţării fiind pentru cei nouă magistraţi de acolo hârtie igienică. Dar dacă asta a fost ultima soluţie pentru oprirea asaltului rusesc, înseamnă că toate instituţiile care trebuiau să ne apere au fost penetrate şi toţi şefii şi şefuleţii din absolut toate serviciile secrete trebuie daţi afară, fără pensii speciale, iar unii dintre ei anchetaţi urgent.  

Pe de altă parte, dincolo de posibilitatea creării unui precedent urât, decizia CCR nu a rezolvat problema extremismului, a războiului hibrid şi a incredibilei manipulări din ultima perioadă. Plus că poate aduce riscul de-a radicaliza o parte din populaţie. Lucrurile sunt exact la fel, doar s-a amânat soluţia. Textul care urmează era pregătit pentru ziua alegerilor, dar situaţia a rămas aceeaşi şi după anularea acestora, astfel că rămâne valabil.

Iertată-mi fie alăturarea în titlu între două caractere atât de opuse, dar această personalizare poate explica mai bine confruntarea dintre cele două Românii din aceste zile. Avem pe de o parte România lui Corneliu Coposu, îndreptată spre civilizaţie, occident, viitor, iar pe de altă parte România lui Gigi Becali cu faţa spre trecut, obscurantism şi pravoslavism rusesc. Avem pe de o parte omul politic cel mai onest, patriot şi cu adevărată credinţă în Dumnezeu din România post-revoluţionară, iar pe de altă parte un personaj grotesc, un îmbuibat al tranziţiei, incult, vagabond politic şi un lătrător într-ale credinţei.

Da, Corneliu Coposu nu mai trăieşte de mult, dar nici nu se pune la îndoială de ce parte era în aceste vremuri de cumpănă. De la începutul anilor 90, marele om politic anticipa aceste timpuri.

„De când există în proxima vecinătate, Rusia, fie că a fost Rusie țaristă, fie că a fost ortodoxă, pravoslavnică, a reprezentat pentru noi același pericol. N-a renunțat niciodată la imperialismul agrar caracteristic, în urma testamentului lui Petru cel Mare. Sigur, metodele de subjugare a popoarelor care îi stau în drumul expansiunii spre mările calde, spre Bosfor suntem noi și alte țări mai mici. N-avem niciun interes să promovăm (o apropiere) nici măcar pe linia unui curent pravoslavnic imperialismul rusesc… Ideea noastră de integrare a concepției de morală creștină în partidele europene nu are nicio contingență cu ideile manifestate sau ascunse ale imperialismului rusesc. Rusia, după opinia mea, fie că a fost vorba de o guvernare țaristă, de una comunistă sau de una, ca acum, să-i zicem revoluționară, n-a renunțat la aceleași idei de expansiune agrară și de penetrare în Europa. Să ne ferească Dumnezeu de o încercare reușită de penetrare rusească cu drapelul panslavismului sau al panortodoxiei”, spunea Coposu la începutul anilor 90. 

Şi tot de la “Senior” a rămas şi o superbă definiţie a adevăratului patriotism, pe care unii (Becali de exemplu) îl afişează atât de grobian: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.“ În loc de patriotism la fel de bine se poate scrie şi credinţă.

La 35 de ani de la Revoluţie, trăim în această perioadă o contrarevoluţie susţinută puternic de Rusia. Nu cu rachete, tancuri, drone etc. ci mult mai subtil, printr-.un atac cibernetic. Evident că asaltul Rusiei are nevoie de o coloană a V-a în România (cohortele de foşti securişti şi rezervişti) şi o armată de cozi de topor. O astfel de coadă de topor, una extrem de urlătoare, este Gigi Becali. Un grotesc idiot util, pentru mulţi români însă un mare model, o lumină vie. Sigur, aici e adunată toată “România educată”. Aşa cum pentru românii din cealaltă Românie, Coposu a rămas încă un reper şi la aproape trei decenii de la dispariţie.

P.S. Şi totuşi, mi-am amintit de o infimă asemănare între cei doi: ambii au fost în puşcărie. Corneliu Coposu a stat 17 ani în temniţele bolşevice, pentru credinţa sa în neam şi Dumnezeu. Becali a făcut puşcărie pentru corupţie, din „patriotism” şi credinţă în Dumnezeu furând de la poporul român. Ideea este că nu cei care urlă mai tare că sunt patrioţi şi credincioşi, chiar sunt pe bune patrioţi şi credincioşi.