Timișoara „in rem”

Între frumoșii ani 1996-2014, trei funcționari ai municipalității timișorene au semnat, fiecare după putință și competență, 207 contracte de vânzare a unor imobile din spațiul locativ spre persoane private. Cei trei sunt primarul Gheorghe Ciuhandu, directorul Nicușor Miuț și secretarul primăriei Ioan Cojocari, iar imobilele care au fost întrăinate au făcut obiectul legii 112/1995. Prețurile mici, persoanele beneficiare nu toate oarecare, ci cu drumuri bine bătătorite spre birourile decidenților, cu un prejudiciu pentru stat de peste nouă milioane de euro.

Urmărirea făcută de parchet pentru cei trei a fost pentru abuz în serviciu, iar pe o bună perioadă de timp funcționarii au avut fost supuși unor măsuri recuperatorii, cei pensionari primind doar o fracție din cât ar fi meritat la bătrânețe. Dar, recent, Tribunalul Timiș n-a fost de acord că acea infracțiune există, că ea a fost săvârșită de demnitari locali, doar că decizia este atacabilă de parchet. Pentru două imobile care ar fi fost înstrăinate ilegal, niște acareturi din Fabric ce nu putea face obiectul unor acte de corupție, s-au făcut dosare și pentru primarul Nicolae Robu și alți cinci funcționari din mandatul său. Dar nu vorbim acum de mărunțișuri.

Imobilele vândute către persoane bine poziționte și aprig interesate puteau atrage atenția DNA pentru fapte de corupție. Dacă nu de corupție, atunci de milostivenie, presupunând că suspecții n-ar fi avut ceva de câștigat de pe urma semnării acelor contracte, dar au făcut un act umanitar către alți cetățeni bine mobilați ai urbei, cu meserii la fel de influente și care au reușit să-i facă pe primar, director și secretar să semneze acele vânzări împotriva legii. Legea zicea că acele case puteau fi cumpărate doar de cei care aveau la data legii calitatea de chiriași, iar asta nu s-ar fi întâmplat în aceste cazuri.

După atâția ani, te apucă melancolia să auzi o asemenea poveste. Poți presupune că demnitarii urmăriți penal nu sunt vinovați, ci buni la inimă, cum spuneam, dar mai putem gândi că ei n-au știut ce semnează, că nu poți controla tot ce se emite într-o primărie cu doar un cap pe umeri, iar actele puteau veni viciate din compartimentele din subordine. Poți bănui și că procurorii nu și-au făcut corect treaba, că atât au putut și ei, nu din blândețe sau alt motiv, dar povestea merita să fie spusă.

Timișorenii ar trebui să știe că 207 imobile au fost vândute la prețuri mici spre persoane care nu aveau dreptul să le cumpere, dar au făcut ce-au făcut și au reușit să o facă, cum mulți reușesc și în viață. Hai să facem pe naivii și să credem că cumpărătorii ăștia au renovate casele și nu le-au lăsat în paragină, cum se întâmplă în multe cazuri cu spațiul locativ municipal. Dar să ne imaginăm că retrocedând acele apartamente sau case către foștii proprietari, moștenitori adevărați sau fabricați, acestea ar fi ajuns la proprietari „de catifea” cum multe imobile din centrul orașului au ajuns să se trezească cu turnulețele pe ele.

Nici nu mai contează. După două decenii nu vor mai fi scoși acești bani de la doi pensionari foști demnitari care nu mai au nimic pe numele lor decât pensiile, dar măcar să se spună cum și ce s-a petrecut, să o spunem și noi la nepoți. Casele alea au fost vândute, prețurile au fost mici, prejudiciu există, sigur ar fi niște vinovați care nu mai sunt în viață sau către care statul nu s-a întreptat în termenul prevăzut. Hai să zâmbim amar, stimabili magistrați, măcar ceva in rem să deschidă procurorii, în joacă, măcar să auzim povestea orașului în care trăim.