Farsa fiscală. Statul crește. Și odată cu el, iluzia că știe ce face.

Extinderea sectorului public e prezentată de ani buni ca o rețetă miraculoasă: mai mulți funcționari, mai multe instituții, mai multe servicii care – surpriză – ar trebui să vină fără nicio întrebare legată de costuri. Statul promite. Cetățenii aplaudă. Iar nota de plată? Ei bine, ne vom gândi la ea mai târziu. Poate o plătește altcineva. Poate nu vine niciodată.

Tabăra „pro-stat mare” nu e nici pe departe un front coerent. Avem visătorii cu inimă mare și buzunar public infinit, care acceptă deficite colosale de dragul echității. Și avem contabilii austeri, care vor să țină cheltuielile sub control, dar nu renunță la ideea unui stat cu tentacule în toate domeniile. Ce-i apropie? Iluzia că statul poate face orice. Ce-i desparte? Doar tehnica prin care fentează realitatea.

Rezultatul? O societate prinsă între două fantezii: că poți avea mai mult fără să plătești mai mult și că poți construi un stat-gigant fără să-l prăbușești sub greutatea propriilor promisiuni. Între timp, deficitul devine decor, iar eficiența rămâne un cuvânt exotic, folosit mai ales în PowerPoint-uri guvernamentale.

Dar să nu fim cinici. Poate că într-o zi vom avea un stat care colectează mult, cheltuiește puțin și oferă servicii excelente. Până atunci, poate începem cu întrebarea simplă, dar uitată: cât de mare poate fi statul înainte să se sufoce singur? Și, mai ales, cine-i aduce apă?