Pachetul 2 Înapoi!

Ni se tot spune de cine este înjurat premierul Ilie Bolojan când face ceea ce face în pachetele sale ale austerității. Ai impresia că Ilie Bolojan ăsta este un dictator, că omul poate face un program de rânduire a societății fără să i se dea puterea din clasa politică. Nu, nu este dictator, el face ce face cu votul în parlament dat de USR, UDMR, PNL și PSD. Ordinea nu este întâmplătoare. PSD și PNL înțeleg nevoia eficientizării statului, că nu-s tâmpiți, doar că nu știu cum să facă să-și păstreze întregul arsenal de primari, care nu toți sunt înțelepți. Iar dacă ar fi cumva toți înțelepți, nu sunt toți responsabili.

La fel putem vorbi și de angajații afectați de reducerea bugetelor instituțiilor în care lucrează, dar și de liderii lor sindicali. Fiecare are câte ceva de pierdut. Angajatul poate pierde prima sau sporul, liderul de sindicat pierde membri, dar pierde și încrederea celor care rămân, dacă nu-și radicalizează discursul și vorbește imbecilități despre cât cheltuie statul român cu „amantele” Ucraina și Republica Moldova. Însă mulți știu că pot pierde mult mai mult dacă nu se aplică aceste programe de reduceri a cheltuielilor.

Știu cei cu o minimă învățătură de carte. Știu din propria experiență, când le vin copii să ceară bani de discotecă și nu au de unde să le dea. Cer haine sau telefoane bune și încearcă să amâne astfel de cheltuieli până la anul, când poate că nu mai au un deficit atâta de mare în bugetul familiei. Știu, dar nu vor să accepte. Încă cred că totul e o manipulare, încă nu cred că mânâncă și beau pe datorie. Dar sunt și din aceia care din frondă politică refuză orice propune tabăra câștigătoare în alegeri. Încă cred că o altă formulă politică la guvernare ar face altceva, nu ce face Bolojan astăzi.

Nici liderii politici precum Călin Georgescu, nici cei sindicali ca Dumitru Costin nu ne spun câți bani câștigă ei și de unde le vin banii. Spun doar că haosul e mai bun decât austeritatea. Bun, mesajul nu este chiar așa. Ei nu spun că va fi haos, căci dacă ar spune așa, poate că lumea ar prefera un an în care să fie mai econoamă, decât un an în care nu mai are curaj să iasă pe stradă, căci poate fi pungășită la drumul mare de cei care nu mai au ce pierde în societatea asta.

Vă plac ciupercile? Da, mai ales cele aromate. În magazin sunt foarte scumpe, iar din pădure auzi povești că pot fi otrăvitoare. Este că te mai gândești o dată înainte să bagi în gură o lingură de ciulama de hribi, dacă nu ești sigur că nu sunt otrăvitoare? Este. Te gândești că mai bine mănânci pâine cu parizer decât să mori sau să bolești prin spitale de la o toxinfecție cu ciuperci. Știți cât de bun ți se pare sandvișul cu parizer după o astfel de expertiență nefericită? Delicios.

Așa e și cu statul care nu mai poate da tot ce a dat fără să aibă capul pe umeri. Călin Georgescu, George Simion sau Dumitru Costin vor avea din ce să trăiască, indiferent de situație, dar mulți dintre noi nu. Și Sorin Grindeanu, și Titus Corlățean au din ce să trăiască. Nici ei nu sunt plecați cu pluta. Știu că ceea ce face Ilie Bolojan susținut în parlament de PSD este necesar, dar au și ei acasă „sindicaliști” care fac atmosferă. Trebuie să zică și ei pentru urechile săracilor, dar și pentru cei care vor să se termine odată cu nedreptatea și risipa în țara asta.

Bolojan sau altul ca el, vreun nou premier, nu pot face decât ceva în genul pachetului doi al reformei, anunțat, dar dispărut între timp. Că unul e mai inspirat în echilibrarea austerității ca altul, poate fi discutat, dar cifrele la final trebuie să scadă, să dea fel. Nu se poate altfel. Tot „baletul” făcut acuma de partide nu este decât o pierdere de vreme. Vrem și bani la proiecte pentru primari, vrem să ne plătim și polițele în partid, dar dincolo de asta vrem să încasăm salarii și pensii atâta cât mai sunt ele de încasat. Vrem să trăim, bine, prost, dar să ni se comunice cât timp durează operația, ce sacrificii vom face.

Alternativa? Tot fără bani pentru proiectele primarilor. Cel puțin o vreme. Poate și fără bani de pensii și salarii. Sau vor fi, dar cu asistența Fondului Monetar Internațional, cu o reformă poate mai dură, poate mai proastă, dar fără tot spectacolul ăsta.