Magistrații au sânge albastru?

Magistrații nu sunt aristocrații statului român. Dar felul în care unele reacții instituționale se ridică – rapide, defensive, aproape reflexe – te face să te întrebi dacă vorbim despre independență sau despre o formă de imunitate neasumată, dar simțită de toată lumea. Iar într-o democrație matură, distincția aceasta nu e un detaliu – este fundația încrederii publice.

România nu duce lipsă de magistrați integri și profesioniști. Sunt mulți, vocali, vizibili. Unii dintre ei au fost primii care au semnalat problemele din interiorul sistemului. Dar la nivel instituțional se vede un tipar: orice discuție despre responsabilitate stârnește suspiciune. Orice întrebare despre performanță devine potențial intruzivă. Orice propunere de modernizare e tratată ca un risc.

Acest tipar nu vine doar din aroganță sau din traumă istorică. Vine dintr-o combinație de reflex defensiv – format în anii presiunilor politice – și un set de interese instituționale construite în timp. În unele situații, retorica apărării independenței funcționează și ca un paravan convenabil pentru menținerea unor avantaje greu de justificat public. Este o realitate incomodă, dar necesar de recunoscut: nu toate rezistențele sunt generate de teamă; unele sunt generate de confort.

De aceea reformele generează tensiuni. De aceea reacțiile par uneori disproporționate. Și tot de aceea merită privite cu o doză de empatie – dar și cu luciditatea de a distinge între ce protejează profesia și ce protejează privilegiile.

Totuși, există momente în care reflexul defensiv devine un obstacol real.

Un exemplu: dezbaterea despre vârsta de pensionare. În majoritatea statelor europene, aceasta este mai ridicată, tocmai pentru a proteja independența judecătorilor. În România, discuția tehnică a fost sufocată de scenarii apocaliptice. Ruptura dintre interesul public și reacția instituțională a fost vizibilă.

Alt exemplu: evaluarea agregată a performanței instanțelor. Nu notarea judecătorilor, nu control politic, ci indicatori instituționali folosiți în democrații consolidate. Temerea – aceea că astfel de metrici ar putea fi utilizați împotriva indivizilor – este legitimă. Dar refuzul discuției pe fond, fără o definire a garanțiilor, a părut excesiv. Orice modernizare reală cere însă și resurse, nu doar intenție.

La fel și transparentizarea disciplinară: statistici anonimizate, tipologii, tendințe anuale. Instrumente standard în Italia sau Franța. Totuși, rezerva instituțională a fost, și aici, mai mare decât discuția. Uneori, apărarea independenței este reală. Alteori, e doar o confuzie între protecție și opacitate.

Există o cale de mijloc – europeană, echilibrată, compatibilă cu protejarea profesiei, nu cu protejarea privilegiilor:

1. Evaluare instituțională, nu individuală.

Indicatori agregați pe instanțe – durată, încărcătură, rata de desființare, eficiență administrativă. Fără nume. Fără presiuni. Doar management.

2. Transparență disciplinară controlată.

Nu decizii individuale. Doar statistici anonimizate, agregate, ca în Italia, Franța, Spania. Transparență fără expunere.

3. Consultări publice autentice.

Nu reacții standardizate. Nu dezbateri simulate. Un dialog real cu profesioniști, societatea civilă și mediul academic. Iar presa – fie ea incomodă, agresivă sau responsabilă – rămâne parte a soluției. Critică uneori nedrept, alteori necesar, dar fără ea nu există control democratic.

4. Delimitarea lucidă dintre privilegii și garanții profesionale.

Interdicțiile profesionale justifică anumite beneficii.

Dar pensiile speciale fără criterii, schemele salariale opace sau excepțiile administrative neclare nu țin de independență – ci de negociere.

Fără separarea acestor două registre, cinismul public se adâncește.

5. Un pact instituțional pe 10 ani.

Politicul promite să nu atingă independența.

Sistemul judiciar promite să nu blocheze modernizarea.

Societatea civilă monitorizează echilibrat.

Model validat în Portugalia și Lituania.

Desigur, un astfel de pact nu poate fi „garantat” într-un sistem politic volatil. Dar poate fi negociat, formalizat și susținut prin mecanisme voluntare, procedurale și culturale – exact acele mecanisme care, în alte țări, au făcut diferența.

Concluzia e limpede: magistrații nu au sânge albastru. Au o profesie dificilă, expusă, esențială. Dar unele mecanisme instituționale funcționează încă de parcă ar trebui protejate nu doar de ingerințe, ci și de întrebări legitime.

Iar rezistența la schimbare nu poate fi învinsă doar prin soluții tehnice. Trebuie învinsă prin asumare internă – exact acolo unde blocajul se simte cel mai tare.

Independența nu este fragilitate.

Responsabilitatea nu este atac.

Iar până nu le vom separa lucid, justiția va rămâne prinsă între două frici: frica de a nu fi controlată și frica de a nu fi judecată.

Când aceste frici vor dispărea, încrederea nu va fi o cerință — va fi un efect.

Pentru că instituțiile puternice nu cer încredere.

O produc.