De profesie revoluţionar

În nomenclatorul de meserii, profesia de revoluţionar nu există. (Poate va intra odată cu noua lege a salarizării, unde va fi extinsă lista de meserii remunerate de la buget.) Există însă în realitate. De câte ori nu vi s-a întâmplat să întrebi de cineva cu ce se ocupă şi să vi se răspundă: „E revoluţionar”? Acum, la 21 de ani de la evenimentele din 1989, mulţi dintre (ne)participanţii de atunci încă poartă această calificare. Doar familia lui Agamiţă Dandanache, „care de la 48 încoace şi dă-i, şi luptă”, avea un stagiu revoluţionar mai îndelungat. În zilele premergătoare comemorării a 21 de ani de la „evenimente”, revoluţionarii îşi dau, ca de obicei, în petec. S-a întâmplat la Bucureşti zilele trecute, se va întâmpla peste tot. Dezbateri, scandaluri, ameninţări etc. Toate aceste discuţii se învârt însă în jurul aceleiaşi chestiuni: privilegii. Care a luat mai mult, care mai puţin. Care a fost mai revoluţionar decât altul. Mase de manevră pentru forţele politice de după 1990, mulţi dintre aşa-zişii revoluţionari au avut parte de toate privilegiile din lume: terenuri, case, spaţii comerciale, scutiri de taxe şi impozite etc. În lupta pentru privilegii au câştigat cei care au avut gura mai mare. Din păcate, au existat răniţi sau urmaşi ai celor decedaţi care nu au primit nimic. În schimb, îmbuibaţii Revoluţiei au ajuns astăzi mari latifundiari, adevăraţi ciocoi ai vremurilor de tranziţie. Pentru unii, legătura cu Revoluţia a fost ca intersecţia dintre două drepte paralele, adică 0. Unii şi-au prins degetul la lift (vă aduceţi aminte de Bebe Ivanovici?) şi au ajuns să conducă mari asociaţii de revoluţionari. Alţii au fost prinşi cu televizoare în braţe şi haine de blană în spate, iar acum dau lecţii de democraţie. Un singur lucru pare să nu-i intereseze pe aceşti „revoluţionari”, sau îl discută doar în subsidiar: adevărul despre Revoluţie (sau ce a fost atunci). E prea minor subiectul când e vorba de sute de hectare, case, bani, influenţă. Şi ce adevăr mai vrei când primul revoluţionar al ţării (sau ultimul, cu voia dumneavoastră) este tocmai Ion Iliescu? Din păcate, niciun guvern n-a avut curajul să spună: Ajunge! Să se desfiinţeze Secretariatul pentru Revoluţionari, să se desfiinţeze toate privilegiile şi aşa mai departe. Şi mai e o chestiune: titlul de revoluţionar se poate moşteni din tată în fiu? Nu de alta, dar peste câţiva ani, numărul „revoluţionarilor” se va reduce biologic. De ce să nu existe şi în România, aşa cum erau pe vremuri titlurile de nobil, titlul de de revoluţionar?

P.S. Printre participanţii la evenimente, iar în Timişoara au fost peste 100.000 în stradă înainte de căderea lui Ceauşescu, au fost şi mulţi oameni de calitate. Cele de mai sus nu se referă şi la ei. Oricum, aceştia nu au ieşit în faţă pentru privilegii.