Abandonul intifadei

Foarte adevărat. La un moment dat, revoluția din 1989 semăna izbitor cu revoluția de acum, “doar” că n-am avut morți pe stradă, iar la TV nu se mai dă muzică patriotică. Toate asemănările au surprins până ce “tokesul” de astăzi, doctorul Arafat, a abandonat intifada pentru a se reîntoarce ca subsecretar de stat sub pulpana “odiosului” Traian Băsescu.

Ce-ar fi fost dacă, sub ochii lui Radu Tinu, Laszlo Tokes îl invita îngăduitor la spovedanie pe Nicolae Ceaușescu și-i mai și dădea iertarea după întoarcerea tiranului din Iran? Din acest moment, revoluțiile de atunci și cea de-acum continuă să semene precum seamănă un copil din flori cu toți bărbații din cartier. Doctorul Arafat s-a transformat din “scânteie” a revoluției SMURD într-o neexprimată dezamăgire în teatrele de luptă împotriva noului “dictator”. Ceea ce-mi arată că poporul român, petrecăreț fiind, preferă să danseze ca pinguinul când îi tai salariul și-i umfli TVA-ul, pentru ca mai apoi să spargă borduri și guverne, confundând salvarea democrației cu autospeciala ambulanței.

Întrebam retoric ce-ar fi zis lumea dacă Tokes ar fi trădat în ’89 și ce-ar spune azi media TV, dar nu spune, ba chiar minimalizează reîntoarcerea dlui Raed în sânul puterii portocalii. Antena 3 ar zice, prin comentatorul Ciutacu, amicul lui Ponta, că palestinianul a trădat așteptările pieței. Dar nu-i dă mâna să tranșeze astfel problema morală a specialistului în sisteme de urgență și, cu glas scăzut, observă doar că așa arată sfârșitul oricărui regim dictatorial, cu cedări repetate în fața presiunilor străzii. Așa o fi.

Căciuleala lui Băsescu în fața lui Arafat trădează o oarecare abandonare a principiilor sale de om politic de fier. Dar așa ceva n-o să zică și TVR-ul, de unde mai degrabă vom afla că dr. Raed Arafat este un profesionist desăvârșit, nu un politician bezmetic, un om care nu-și lasă la greu “copilul” SMURD de dragul unor orgolii ieftine. La OTV însă mesajul ar putea fi mult mai delirant ezoteric. Și s-ar descoperi că, de fapt, conducătorul noii revoluții a fost tot Lorin Fortuna, care încă de la începutul săptămânii trecute – când la București se lupta doar prin Bamboo – putea fi văzut cum protesta cu câțiva amici în centrul Timișoarei, revoltat de perspectiva ca actuala putere să pună pe butuci Salvarea când avea mai mare nevoie de ea. Și, zău, cel mai rău mi-ar fi părut ca după eventuala victorie a revoluției, nucleul de la București să mai facă vreun front al salvării, deturnând revoluția de la Timișoara și marginalizându-i încă o dată pe insurgenții lui Lorin Fortuna.