Partea goala a paharului

În niciun moment al protestelor de la Universitate nu am simțit potrivit să-mi stabilesc prioritățile civice și preferințele politice după ce se scandează în piață. Nu neg că multe mesaje afișate acolo sunt haioase, altele reprezintă adevăr gol-goluț, iar cele mai multe arată durerea celor ce protestează împotriva actualei puteri. Dar asta nu mă ajută cu nimic să-mi limpezesc și să-mi conturez o opțiune pentru alegerile ce vor veni la termen sau anticipat pe parcursul acestui an. Asta dacă aș fi printre cei aproximativ 50% din românii, conform sondajelor, fără o orientare clară în fața scrutinului ce va să vină. Cu ce m-ar ajuta lozinci simpatice precum “Vă rugam să ne scuzați, nu producem cât furați”, “Ole-ole, noi urâm partidele!” sau “PDL, PSD, toți se trag din PCR (sau aceeași Mafie-Mizerie)”. Da, în România se fură, e sport național și nicio clipă nu mi-am imaginat că PDL face excepție, ci eventual că îi este cumplit de greu să atingă “performanțele” PSD-ului. În esență, enunțurile pieței sunt adevărate, numai că, prin nihilismul și catastrofismul lor, nu reușesc decât să complice situația în perspectiva acestui an electoral.

Categoric că sună temerar să aduci pe brațe un nume nou în politică, să promovăm un tânăr care n-a mâncat nici salam cu soia, n-a luat nici credite de la Bancorex și nici energie ieftină cot la cot cu băieții deștepți. Foarte frumos, dar cine crede că în câteva luni un astfel de personaj poate să-și facă partid și să devină credibil pentru a obține o majoritate parlamentară este ori dus cu pluta, ori vinde gogoși la OTV. Cine i-a oprit pe manifestanți și responsabilii din zona civică să iasă în stradă și să-l propună pe Arafat premier încă de acum doi ani? Ori pe-un Mihail Neamțu, Dan Puric, Bogdan Naumovici sau pe nu atât de neprihănitul Mugur Isărescu ca simbol al schimbării clasei politice? A fost vreodată Regele Mihai o soluție luată în calcul de românul majoritar în locul unui președinte otrăvitor și, apoi, a altuia jucător? Cu siguranță că nu.

Pe blogul său, Cătălin Tolontan vorbea zilele astea de închegarea unui grup de tineri realizați în afara politicului. Cu mare plăcere aș fi urmat o astfel de cale dacă ea ar exista astăzi la maturitate și nu ar fi o mască pentru alții mai uzați în politică. O astfel de inițiativă ar fi putut constitui o alternativă la PDL ori USL dacă în aceste zile avea structura unui partid, ar fi fost luată în seamă în sondajele de opinie și ar fi creat o reacție pozitivă la nivelul întregii țări. În lipsa unei astfel de lucrări coapte venite din zona civicului, nu ne rămâne decât să votăm răul cel mai mic, decât să participăm naivi la tot soiul de proiecte grotești apărute tocmai pentru a specula lipsa de încredere în partidele care s-au perindat după revoluție pe la putere.

Revolta antisistem de acum nu face decât să ridice mingi la fileu unui partid precum PP-DD sau caraghioslâcului scos pe piață de Miron Cozma, care a și apucat să declare la TV că numai interdicția de-a intra în București, impusă într-o instanță de judecată, îl face să nu fie în Piața Universității, cu tot cu mineri. Probabil că tinerii și cei care-și strigă disperarea în Piața Universității nu vor reuși să-l dea jos foarte rapid pe Traian Băsescu. Cu puțin noroc, vor grăbi organizarea alegerilor locale și a celor generale anticipate. Însă retorica anti-partide persistentă în piață nu face decât să dea aripi electorale unor personaje care deja vând plebei iluzii dureroase, nu să consolideze o democrație bazată pe un parlament ocupat nu de tot felul de papagali, ci de reprezentanți măcar valizi ai celor mai puternice partide politice. Ca peste tot în lumea civilizată.