Poveste cu mine excesiv de naiv

Dacă m-ar întreba cineva când am dat frâu liber naivității latente din mine n-am să gândesc mult și-mi amintesc de zilele revoluției. Tânăr boboc la facultate fiind, între 17 și 22 decembrie 89, după ce-au apărut primele victime împușcate de militarii armatei române și de băieții de la Secu, la ce naiba puteam să mă gândesc în acele zile, dacă nu la răzbunare? Pentru Ceaușescu nu-mi pierdeam timpul. În concepția mea nu putea să aibă scăpare și nici n-a avut. Cele mai frumoase fantezii mi le conturam însă cu ce vor păți după revoluție cei din aparatul de Securitate al regimului comunist și vitejii criminali ai armatei. Nu puteam concepe ca securiștii care au împușcat răniți pe patul Spitalului Județean să nu aibă soarta cuplului ceaușist, în cazul unui succes revoluționar. Torționarii deținuților politici, la fel. Până și pentru turnătorii ăia mărunți ce-ți distrugeau viața pentru câteva sute de lei sau, pur și simplu, din plăcere vedeam pregătite niște pedepse cu ani grei de închisoare. Măcar eu, simplu vizionar, am fost atât de naiv la 20 de ani, dar pe Emil Constantinescu l-a prins flama la vârsta a doua, ba chiar de pe poziția de șef al statului, atunci când spera să câștige lupta cu Securitatea. Instituție care în anii 1998-2000 devenise deja un bun național, după ce-a pus umărul la devalizări de bănci și nu înainte de a se face utilă în câteva diversiuni comandate politic imediat după revoluție, misiuni oribile, care ne-au transformat în ciumații Europei chiar și până astăzi. Din primele momente ale democrației originale, Securitatea avea minimum un om în fiecare guvern posibil, Parlamentul colcăie și-acum, partidele se folosesc de ei pentru numiri grele, ca să nu mai vorbim de relațiile nepieritoare între locatarii de la Cotroceni și acest aparat de tristă amintire și actuală prosperitate economică.

Dacă ați parcurs stenogramele în care magnatul cu epoleți Ioan Niculae comandă plantarea de oameni în cât mai multe ministere, ori agenții, cum ajung candidații la Președinție șantajabili în fața unor astfel de oameni-sistem, devoalăm doar o mică parte din peisajul imoral al unei Românii care nu se va putea desprinde de aceste realități decât din rațiuni biologice, Dumnezeu să-i ierte, dacă nu-l apucă scârba și pe El. De vorbit, vorbim noi, că nu ne costă nimic. Dar să știți că acum e prea târziu să ne mai otrăvim cu astfel de gânduri. Ba chiar, la absurd vorbind, dacă aș da de Peștișorul de Aur să-mi împlinească visul de a-i băga pe toți securiștii și turnătorii la pușcărie, de abia atunci am da noi de dracu’. Atunci să vedeți criză economică în România, închideri de firme, falimente în mass-media și, mai grav, cum ni se duce PIB-ul la vale!