Elefantul din mana si pasarea Phoenix de pe gard

În aceste zile cam nesigure pentru fotbalul timișorean, cu toții suntem mari poliști. Întrebați vreun politician ce nutrește pentru Poli și veți vedea că toți nutrim ceva frumos și viu pentru echipa-fanion a Banatului. Există însă două importante categorii de fani: fanul care vine la stadion și-și plânge de milă că de la primăvară nu mai are unde merge, n-are pe cine susține în Timișoara asta cât e de mare, iar a doua categorie este fanul care nu merge la stadion. Da, acesta este cel mai periculos fan – fanul care nu merge la stadion. El este dispus să sacrifice orice de dragul unor principii generale, dar care, de regulă ,nu-l aduc pe marele oval. Fanul care nu vine la stadion ar fi de acord ca echipa să se desființeze mergând pe cauza dreaptă a necheltuirii banului public pentru moftul fanului care merge la stadion, nepunând însă aceeași grijă pentru avutul obștesc și atunci când autoritățile își bagă picioarele în el prin licitații cu destinație, în subcontractări dubioase și alte șmenuri cu care executivele din administrația locală știu să-și ocupe timpul din greu înainte de alegeri. Nu, fanul care nu merge la stadion știe doar că CL Timișoara și CJ Timiș nu trebuie să mai bage bani în Poli, chiar dacă ar deveni astfel acționari majoritari, doar pentru că așa va muri, pe lângă Poli, și Marian Iancu, de ciudă. Dacă vreți, fanul care nu merge la stadion își împarte marea pasiune între a iubi o Poli fără Iancu și cea de a-l urî pe patronul BkP. Nu orice Poli poate fi iubită, doar acea Poli fără Iancu. În lipsă de-o Poli fără Iancu, fanul care nu merge la stadion poate trăi lejer pe mai departe, căci, nu-i așa, el oricum e un fan care nu merge la stadion.

De altfel, acest tip de fan este un fan de clasament. Dacă Poli merge bine, atunci subiectul prinde. Dacă nu, nu. Viața poate merge patru-cinci ani și fără Poli. Nici n-ar observa fanul care nu merge la stadion cum trece timpul sau în ce condiții noul proiect Poli va trece el de la campionatul județean la Divizia D, apoi la C, la Divizia B, dar brusc echipa îi va reveni în atenție în prag de promovare în prima ligă. Fericit, el va urmări cu mare atenție Digi Sport și va fi mândru de ce pot băieții noștri, pentru care a militat el în urmă cu cinci ani, când a fost decisiv în războiul purtat cu Iancu. Eu însă nu sunt așa. Eu voi merge la stadion și în ultima ligă, cu amărăciunea că trăiesc consecințele deciziilor luate de fanii care nu merg la stadion, majoritari. Dacă autoritățile vor hotărî renunțarea la echipa patronată de Marian Iancu, categoric voi iubi o nouă Poli, o Milenium Poli-Giarmata ori o Poli Mamma Mia la fel cum druckerii timișoreni s-au chinuit degeaba zece ani să-și adapteze nevoia de-a iubi o Poli în fața unei echipe de București. Nu-i nimic, o luăm de la zero, pentru că întotdeauna zeroul e mai curat, neavând însă nicio garanție că managementul promis de autorități în noul proiect va fi mai bun decât cel gajat de primărie și CJ Timiș pentru investitori de tip Seracin, Zambon, Armaș sau Doboș.

Consilierii județeni și cei locali se vor aduna pentru a da, probabil, lovitura decisivă vechiului proiect. Argumente economice și de disciplină fiscală cu siguranță că vor exista, dar dincolo de asta nu pot să nu observ că cei mai mulți dintre decidenții din consilii sunt înfocați fani care nu merg la stadion. Poate că atunci când citiți aceste rânduri aleșii vor fi luat deja decizia, salvându-le astfel pielea politică celor „patru magnifici” – Constantin Ostaficiuc, Titu Bojin, Nicolae Robu și Gheorghe Ciuhandu, oameni politici care, firește, au pasat răspunderea celor mulți și nevinovați. Poate că vor vota intrarea ca acționari cu 51% din acțiuni și îmi cer scuze că-i bănuiesc pe liderii politici ai zilei că știu să-și asume doar veștile bune. Poate nu vor decide nimic, în buna datină românească. La urma urmelor, nu pot spera decât că viitorii primar și președinte de consiliu județean să facă dintr-o decizie grea și dureroasă un pas sănătos pentru viitor. Un proiect fotbalistic Poli luat de jos, foarte de jos, ar avea garanția succesului doar dacă autoritățile locale ar profita de acești patru-cinci ani de izolare pentru ridicarea unui stadion modern. Fără un astfel de proiect împletit vom ajunge să ne plângem soarta ani de zile, convinși că Mircea Sandu nu vrea fotbal performant la Timișoara, iar guvernele, o arenă nouă pe Bega. Căci altfel, din gură, voință am fi avut, indiscutabil!