Mi-e dor de un miting adevarat

Mi-e tare dor de un miting adevărat, ca pe vremuri. Fie că eram 20.000 de timișoreni ieșiți la Proclamație să contestăm mizeria de neocomunist cu care ne-am trezit după revoluție, fie că ceream Europei să ne sancționeze clasa politică pentru abuzurile lui Ion Iliescu ori sărbătoream prima victorie în alegeri a Dreptei cederiste, de fiecare dată în fața Operei veneam ca la un forum discuție mii de oameni avizi în a-și exersa un drept câștigat în democrație. În fond, „La porumbei” toată lumea se pricepea la fotbal și, apoi, la politică, iar noi de abia ce prinsesem gustul să facem asta în libertate.

Studenți, profesori, revoluționari neplătiți ca masă de manevră, meșteri, mitingiști de profesie, nebuni, frustrați și disperați adunați la miting, în acele timpuri n-am avut niciodată senzația că cineva mă folosește, că cineva mă aduce cu autocarul, îmi dă să îmbrac un tricou, să port o pancartă și să strig ce se recită de la tribună. Pe atunci urmăream un bine platonic, scormonit printre atâtea fărădelegi feseniste, nu ca acum, un bine cumpărat, ca la piață, ca și mâine să poți spune că ai un loc de muncă.

În ultima vreme, toți fac la fel. PDL adună Clujul, USL-ul, Timișoara, apoi amândouă, Iașiul. Cert e că PSD n-a reușit niciodată să organizeze în orașul revoluției un miting adevărat, la care lumea să vină din simț civic, citind în ziarele combatante tema, data și ora întâlnirii. La mitingurile PSD, revoluționarii de o anumită factură semnează condica pentru a da bine în ochii celor ce promiteau și încă promit legi cu privilegii, sindicaliștii țin ședințe ad-hoc în triluri de fluiere, iar oameni ai muncii de la orașe și sate bat plictisiți drumul pentru o masă caldă și pentru că patronul, lider de partid, le cere să pună umărul la emanciparea societății civile din industria lemnului.

La mitingul de duminică al Uniunii Social Liberale deghizată în „Societatea civilă din Timișoara” or fi fost 15.000 de participanți, conform organizatorilor. Jandameria spune c-ar fi fost “numai” 6.000, adversarii, chiar mai puțin. Dincolo de cei ieșiți la o plimbare de seară, aceiași revoluționari prăfuiți, aceiași lideri sindicali rămași fără obiectul muncii, aceeași recuzită ce trădează o „industrie” de profil și mai puțin apărarea cu pasiune a unor crezuri democratice. Până la urmă, nici nu mai contează. PSD însă nu și-a depășit limita, nici măcar cu ajutorul unui PNL tot mai ispitit de protestul de autobază.