Reportaj din Tara Sfanta: Palestinienii isi reconstruiesc tara si asteapta turisti romani la Biserica Nasterii Mantuitorului

În 2012, dacă pleci spre Țara Sfântă – și palestinienii își numesc la fel țara, pentru că aici s-a născut Nazarineanul – primești toate avertismentele posibile. Afli că e conflict. Că o vestă anti-glonț nu ar strica, că e periculos și că femeile au fața acoperită, într-o societate musulmană extremă. La fața locului găsești lucrurile total diferit: dacă faci abstracție de soldații înarmați, punctele de control israeliene și mașinile de război, descoperi o societate occidentalizată în care se construiește enorm, unde cele mai multe femei nu sunt îmbrobodite și unde ai conexiune wireless gratuită peste tot.

Ca să ajungi în teritoriile palestiniene, ai o primă întâlnire cu autoritățile israeliene, pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv. După ce obții viza în pașaport, mai trebuie doar să găsești un taximetrist de etnie musulmană, ca să ajungi în Ramallah. ”Șoferii noștri nu au permisiunea să intre acolo”, spune oficiantul firmei de taximetrie israelite din aeroport. Musulmanii spun că, de fapt, aceștia nu vor să treacă de punctele de control care delimitează teritoriile celor două țări.

Din mașină, peisajul arid, cu sol galben, pietre și vegetație uscată, e colorat din când în când de mașini de război sau soldați înarmați. Sunt din ambele tabere. La fiecare punct de control, soldații israelieni poartă arme mari.  E impresionat, pentru că niciunde în lume nu vezi așa ceva pe stradă. Soldații verifică pașapoarte, permise de trecere, acte de identitate. Pe unii musulmani nu îi lasă să treacă, fără explicații prea multe. Pe turiști îi întreabă ce vizitează.

Apoi apar zidurile. Seamănă cu zidul Berlinului, doar că varianta israeliano-palestiniană are propriile mesaje scrise cu grafitti. Plăci de beton înalte de trei metri, parcă sudate unele de altele, sparg în bucăți Palestina și delimitează zone de interes. În anumite porțiuni, zidurile sunt dublate în partea superioară de sârmă ghimpată. Sunt apariții stranii,  în mijlocul orașelor, izolează sate și complică viața celor care trăiesc într-o parte a zidurilor și lucrează dincolo de ele.

”Uneori, de la o zi la alta, soldații schimbă regulile de acces în Ierusalim. Știi că poți ajunge acolo cu un anume autobuz, din Ramallah, dar la punctul de control lucrurile se schimbă. Ești pus să cobori, să iei alt autobuz, să arăți actele de identitate de mai multe ori și să cumperi alt bilet de transport”, spune Mouna, o tânără de 34 de ani. Pentru că e palestiniancă, tânără și pentru că lucrează în Ministerul Sportului, nu are permisiunea să intre în Ierusalim. Nu poate explica de ce.

Marea revoluție imobiliară: bloc după bloc

Dacă faci abstracție de idei preconcepute, ziduri și soldați, realitatea bate orice previziune. Ramallah e o capitală în care se construiește la fiecare colț. Nu doar case, ci mai ales blocuri cu cel puțin șapte etaje. Senzația este ieșită din comun: în capitala odinioară cunoscută pentru conflictele armate, a început de doi ani o revoluție a arhitecților și constructorilor, care ocupă cu clădiri noi fiecare parcelă de pământ.

Dacă umbli prin țară, la fel găsești lucrurile în Tulkarm sau Bethleem. ”Populația  se stabilizează, iar palestinienii din diaspora încep să își investească banii aici, pentru că încep să simtă climatul de liniște pe străzi”, este de părere Jamal M. Said, guvernatorul în exercițiu din Tulkarn.

Comparativ cu anul 2000, în Palestina se trăiește radical mai bine, spun oamenii de aici. ”Chiar dacă pe străzi mai vezi poliție sau armată, țara e oarecum stabilă, punctele de verificare la frontieră s-au redus simțitor, iar investitorii au început să vină. În ultimii doi ani, lucrurile s-au schimbat. Până atunci, să te miști dintr-o parte în alta a Palestinei era foarte dificil. Am avut drumuri blocate.

Eu, ca să ajung de acasă la serviciu, am avut între patru și opt puncte de control. Am ajuns să circul cu permis medical și cu Ambulanța, ca să nu mai fiu oprit. Acum mișcarea în țară e ok, chiar dacă se mai întâmplă să fii oprit pentru că soldatului nu îi place fața ta”, spune Majeed M, Mansour.

Numai în ultimii doi ani, numărul investițiilor a crescut cu o treime. ”Cel mai mult se construiește, în ultimii trei ani s-au dat cu 30% mai multe autorizații de construcții. E adevărat, se și câștigă bine din imobiliare”, a mai explicat guvernatorul Jamal M. Said. Construcția unui bloc cu patru etaje costă aproximativ 150.000 de dolari. Apartamentele se vând cu 400 de dolari metrul pătrat, astfel că, din start, câștigul investitorului este mare, 100.000 de dolari la un bloc.

Dintr-un anume punct de vedere, viața e roz pentru palestinieni. Cei care lucrează în instituții ale statului au salarii rezonabile. Salariul unui medic începător e 1.000 de dolari. Funcționari publici câștigă și ei cel puțin 1.000 de dolari. Nu e de mirare că femeile s-au emancipat. E primul segment de populație în care vezi schimbarea. Nu poartă voal pe față, multe beau alcool în week-end-uri, nu se roagă la ore fixe și își cheltuie banii pe proceduri cosmetice de întreținere, pe  haine, pantofi și poșete. Au ajuns să facă maximum doi copii, iar întreținerea casei e sarcina soțului cu care trăiesc până la urmă în parteneriat de la egal la egal.

”M-am căsătorit la 28 de ani, am două fete și nu port voal chiar dacă femeile din familia soțului meu sunt foarte tradiționaliste. Dar este în regulă cum trăiesc, nu are nimeni o problemă că am decis să am o viață nereligioasă. Cel mai mult îmi place să îmi petrec timpul liber cu prietenele, la cafea, sau merg la piscină. Am un serviciu, am multe lucruri de făcut, nu îmi permit mai mulți copii”, spune Razan Ahmad Beida, 35 de ani, funcționar pubic. Lamis, prietena ei cea mai bună și colegă de birou, mărturisește că bea alcool în week-end-uri când iese la discotecă, în timp ce savurează o țigară slim la cafea.