Upgradarea proiectelor Timisoarei, intre fantezie si realitate

Din capul locului trebuie spus că a prezenta o serie de proiecte pentru viitorii șapte ani nu este un lucru rău. Semnifică faptul că ai viziune, ai o strategie de dezvoltare pe un termen mijlociu și lung. Lucru care i-a cam lipsit Timișoarei în ultimii ani, când s-a lucrat mai mult pompieristic, cârpind într-un loc sau altul, unde mai crăpa sau plesnea câte ceva, fie că e vorba de străzi, conducte, parcuri etc. Nu e lucru rău nici faptul că s-au propus unele obiective remarcabile. La fel ca în fotbal, ca să nu spun în viață, dacă îți propui puțin, puțin și realizezi. E o dovadă de forță, de putere, de anvergură în momentul în care își propui lucruri grandioase. Și totuși…

E bine să ai visuri mărețe, însă totuși ele ar trebui să aibă o minimă legătură cu realitatea. Nu-mi propun să ajung pe Marte în următorii zece ani, fiindcă e imposibil. Nu-mi fac iluzia că Poli va câștiga Liga Campionilor în următorul deceniu, fiindcă nu se poate. Dar visez cu ochii deschiși că un titlu de campioană a României nu ar fi imposibil. Plus că trebuie să te raportezi la contextul în care se întâmplă lucrurile. Or, actualul context economic din România, dar chiar și din Europa, nu-ți prea dă voie să visezi la ceea ce și-a propus primarul Nicolae Robu pentru viitorii șapte ani. Respectiv 36 de proiecte, însumând amețitoarea cifră de cinci miliarde de euro! O sumă enormă, oricum am lua-o!

De unde acest purcoi de bani e întrebarea normală pe care ar pune-o oricine. Robu a explicat simplu: din fonduri europene. Ușor de zis, de parcă aceste fonduri ar sta prin copaci și doar trebuie culese, dar mai greu de realizat. Chiar imposibil. De spus aici că în anul 2012 (an pentru care s-a făcut ultimul raport financiar al UE), România a atras 3,44 miliarde de euro. Așadar, semnificativ mai puțin decât își propune Robu să atragă în șapte ani.

Ca să nu mai vorbim că, la orice proiect european, există și o parte de cofinanțare, pe care Timișoara nu știu dacă o are. De exemplu, în anul 2013, bugetul Timișoarei a fost de 294 de milioane de euro, cel mai mare din istorie, în 2012 fiind de 225 de milioane de euro. Atenție, e vorba de buget estimat, nu unul colectat, care este, de fapt, cel real și mai mic decât cel previzionat. (Responsabilii primăriei nu pot să spună la ora actuală care a fost gradul de colectare a taxelor și impozitelor pe 2013). Evident, din această sumă, o mică parte, sub 10%, este alocată investițiilor. (În 2013 a fost 20 de milioane de euro).

O altă sursă de finanțare ar fi de la bugetul național. Despre această sursă se pare că s-a lămurit cum stă treaba chiar primarul Robu. Dacă în doi ani de guvernare USL n-am primit de la bugetul de stat decât niște firimituri pentru spitalul de copii, și acelea pe o relație personală între premier și deputatul Sorin Grindeanu, nu știu de ce ne-am aștepta la mai mult de acum înainte. Și asta în condițiile în care proiectele prezentate la începutul anului 2013 au fost realiste, de bun simț, unele chiar stringente (centura Timișoarei, de exemplu). Ca atare, realist vorbind, de la bugetul național nu ne putem aștepta la nimic, nici măcar la girarea unor proiecte europene.

Prin urmare, noua listă a lui Robu ar cam trebui revizuită, nu pe ici, pe colo, ci chiar în punctele esențiale. Să existe proiecte maiestuoase, dar să aibă o minimă legătură cu viața de zi cu zi. Să fim serioși, două miliarde de euro pentru îngroparea liniilor de tramvai n-ai să obții nu în șapte ani, dar poate nici în 70. 100 de tramvaie noi și încă 100 de autobuze electrice nu ar fi rele pentru Timișoara. Dar… de unde bani? Reabilitarea sau consolidarea tuturor clădirilor publice, precum și a clădirilor monument (un miliard de euro!) nu e un lucru rău, dacă nu ar fi imposibil. Și mai sunt destule exemple, care au aceeași probabilitate de-a fi puse în practică cum e aceea ca Poli să câștige Champions League în următorii zece ani.