Cate-un pic, pic, pic…

Un judecător neamț a tranșat o spinoasă problemă a Germaniei când a decis că bărbații nu pot fi obligați să urineze din poziția șezut, ci o pot face și din picioare. Cei ce au pledat pentru obligarea la pișarea universală în șezut invocau disconfortul igienic și psihic de a ști că picături de urină bărbătească ar stropi, necruțător, closetul. Justiția germană a decis. Nu mai este niciun suspans. Poate că nu e chiar atât de civilizat, dar nici Germania nu mai este ce-a fost cu multiculturalismul ăsta. Chiar și-așa, dacă magistratul condamna bărbatul la urinatul șezând, partea saxonă a populației Germaniei s-ar fi aliniat odată și-odată la aceste reguli, iar turcul și restul balcanicilor ar mai fi stropit colacul o bună bucată de vreme.

E limpede că verificarea aplicării unei astfel de norme nu se poate produce nici măcar în Germania, rămânând ca spiritul civic și prețuirea legii, în principiu, să facă diferența. Dar cum s-ar fi pus în practică o astfel de măsură în România, unde chestia cu respectul față de lege e clar că nu ține? Cum dovedea autoritatea contravenția săvârșită, cum știau polițiștii locali pe cine să amendeze pentru încălcarea legii? Camere de luat vederi pentru nesimțiți, ca pe strada Mărășești, nu pot fi puse, căci altfel acel loc intim n-ar mai fi acel spațiu plăcut unde și împăratul merge singur? E clar că în România o astfel de regulă s-ar putea lua în calcul de abia peste vreo 2.000 de ani. În primul rând ca mentalitate, ca să nu mai spun că, în multe locuri rurale din această frumoasă țară, în buda din curte nu ai pe ce să șezi ca să exersezi poziția șezut, conform prevederilor în vigoare. Iar condamnarea românului la yoga pentru o simplă pișare chiar depășește orice promisiune electorală.

În tot acest timp – poate chiar cât judecătorul ăla saxon dădea cu ciocănelul – în Gara de Nord din Timișoara, mirosul de urină îi face pe turiști și pe primarul Robu mult mai vioi când trebuie să treacă prin subpasajul ce asigură accesul la peroane. O vreme, prin vara trecută, în Parcul Botanic îți spălai bombeurile din simpul motiv că pișoarul era spart și curgea implacabil, de-ți imaginai cu ușurință cum este să urinezi direct pe ciorap, prin cracul pantalonului. În parcuri, mirosul de urină de pe lângă WC-urile ecologice dă ca dintr-un combinat petrochimic, dacă vara ce vine te vei aventura să te dai pe lianele din parcurile Timișoarei. În multe spitale din oraș (de ex. Pneumologie) nu este montat un banal colac pe căcătoare, iar urina devine la fel de eficientă precum un adeziv pe șlapii pacienților.

E bine că am câștigat ceva timp. Până ce odată și-odată nemții vor reintroduce urinarea universală în șezut în vreo sală de tribunal, noi puteam încerca să reducem decalajul dintre lumi. Premierul Victor Ponta, viitorul premier Predoiu, primarul Robu, toți responsabilii de circuitul nefiresc al urinei în instituții și natură ar trebui să investească într-o Românie a minimei decențe, cu școli și spitale autorizate sanitar, cu toalete funcționale și curate în spațiile publice. Apropo de biserici. Lăcașele de cult nu au toalete pentru enoriașul care se roagă cu orele. Trăim într-o țară în care stropii de urină de pe bideul german sunt parfum pe lângă ce îndură plătitorul de taxe și benefiarul de servicii din România. Politicienii ajung în contact cu lumea reală doar când, în arest, colacul WC-ului le este stropit cu urină. Videanu, Bica, doi Hrebenciuc, doi Cocoș, Elena Udrea. Care din șezut, care din picioare. E greu. Toni Greblă a plecat în concediu. A obosit.