Poveștile periculoase ale arhivelor FPS

Pe fondul travaliului DNA din aceste zile, mă întreba cineva cum de nimeni n-are treabă și cu frații Cristescu și oare când va ajunge „lațul” și la cunoscuții oameni de afaceri din Timișoara. Nu știu dacă așa ceva se va întâmpla și nu cred că ar trebui să te bucuri când cineva intră la pușcărie, fără să recuperezi nimic din prejudiciul constatat de instanță. În primul rând, nu cred că frații au făcut afaceri pompieristic, expunându-se în ultimii ani la năprasnice anchete DNA. „Bubele” lor în relația cu corectitudinea în afaceri sunt deja istorie, oamenii fiind suficient de inteligenți să aștepte liniștiți dospirea unor „tunuri” date în perioada în care devalizarea statului era sport național. În acele vremuri de dinainte de anul 2000, licitațiile pentru cumpărarea de întreprinderi erau o poveste de viață despre cât de „fraier” este statul și cât de „șmecher” este un anume „investitor” privat.

Bineînțeles că nu exista într-o astfel de afacere un prost apriori, statul, și un geniu al ingineriilor financiare, cumpărătorul. Nu, era o chestiune banală de transfer de bunuri dintr-o proprietate colectivă spre una privată, doar că atunci statul juca în pagubă pentru că așa era filmul. Licitațiile mergeau în jos, iar dacă nu era să fie din prima, se repetau până se ajungea la prețul „investitorului” strategic. Nici măcar vânzarea la un preț mic nu ar fi fost problema. Soluția privatizării unei fabrici pe un euro era una dintre variante, cu o singură condiție: noul acționar majoritar să respecte un plan de restructurare a respectivei întreprinderi, să creeze locuri de muncă și toată lumea să fie fericită. Nu știu câte fabrici au cumpărat frații Cristescu în Timișoara, dar mai niciuna nu este în situația să funcționeze măcar la un sfert din cât o făcea înainte de privatizare. Cele mai multe nu mai funcționează deloc.

Rețeta imobiliară le-a adus profit fraților din vânzarea Dermatina și Extraceram, după ce aceste obiective economice au fost mulți ani în paragină, iar angajații, trimiși acasă. La Electromotor se pregătește aceeași soluție, platforma 6 Martie tot așteaptă și nu mai vine clientul ce gras. La Tehnometal se lucrează cât să se scoată factura de curent și salariul paznicului. Optica și IMAIA tot din închirieri își scot banul, magazinul Bega la fel, iar Hotel Timișoara e cuibușorul de nebunii și negocieri al VIP-urilor politice locale. Revin la amicul care mă întreba de ce nu-i caută nimeni și pe frații Cristescu. Chiar așa. De ce? Când ar fi foarte simplu ca reprezentant al statului păgubit, al unor sindicate care încă se mai pot constitui parte în vreun proces, să cauți în arhiva FPS, AVAS contractele de privatizare.

Oare ce-o scrie acolo? Scrie că statul trebuie să fie prostul de serviciu? Dacă scrie așa, perfect, investitorii Cristescu pot sta liniștiți. Chiar și când statul vindea așa de prost și investitorul cumpăra așa de bine, nici măcar atunci, contractele nu erau făcute așa, ca pentru idioți, la vedere. Ele simulau buna afacere și cuprindeau tot felul de clauze de menținere o perioadă de timp a activității, a personalului, doar că ambele părți știau că nimeni nu se va mai agăța de respectarea acelor învoieli contractuale. Rețeta nu este invenția fraților Cristescu, firește. Alți investitori și-au bătut joc și ei de zone centrale ale orașului care se pregătește să devină capitală culturală a Europei. Așa au ajuns bucăți din Timișoara și din România ca după bombardament, unele chiar focare de infecții și gazde pentru oamenii fără adăpost. Câteva exemple: IRA, Tipografia, ILSA și altele.

Statul deseori a plătit din banul contribuabilului greșelile mai mult sau mai puțin voite. În primul rând, la prețul de vânzare al acțiunilor. Ca o politică socială a acelor ani, nu neapărat în cazul fraților Cristescu, statul a mai pierdut o dată când a plătit salariile compensatorii la disponibilizări colective. Apoi statul a suportat și șomajul acelorași oameni, care, în multe cazuri, trebuiau să fie protejați de contractul de privatizare. „Cireașa” s-a pus pe „tort” atunci când statul, deposedat de acel imobil la un preț de-o savarină, venea apoi ca și chiriaș la noul proprietar. Așa au stat Finanțele la Optica, iar Șomajul, la Electromotor, unde stă și astăzi, ca să fie sigur că dă banul de privatizare înzecit înapoi. „Coincidența” face că, în toți anii ăștia, celebrii frați au sponsorizat cam toate partidele aflate la putere la centru și în plan local. Să nu fie vreodată cu supărare. Dar și când va fi!