Calin Popescu Tariceanu. Il trec vremurile, il trec vanturile

Ce avem aici? Dragnea și Tăriceanu. La prima vedere, două exemplare umane cu aceleași probleme, aceleași calități și aceleași vicii. Au fost preferați în decembrie 2016 de o bună parte a populației României cu drept și chef de vot. Cei care nu au fost la urne și au demonstrat în piețele principalelor orașe spun că președintele Camerei și al Senatului sunt cel mai rău lucru care i s-a putut întâmpla României zilelor noastre. Poate că în alte circumstanțe, dacă Rusia și-ar recâștiga influența în estul Europei, și în mare parte a făcut-o, cei doi ar fi considerați în manualele de istorie eroi, niște Bodnarenko și Ana Pauker ai noilor vremi. Deși socot că pentru Dragnea ar fi prea mult să-l consideri un agent de influență al Rusiei, când mai la îndemână ar fi să-l asemui cu Gheorghe Ștefănescu-Bachus sau alți nelegiuiți ai vremii. Depinde din ce unghi privești România. Dinspre Bruxelles sau dinspre Moscova, din interior, de la Focșani sau dinspre Cluj ori Timișoara. Rafinând, observi totuși că cele două cozi de topor nu sunt făcute din același lemn.

Când a primit condamnarea pentru trișul de la referendumul anti-Băsescu, spuneam despre Dragnea că a făcut un păcat capital pentru democrație. Păstrând proporțiile, tot schimbare de rezultat al alegerilor se cheamă și dacă sovieticii au luat procentul țărăniștilor în 1947, așa, din burtă, și dacă aduci lumea la vot pentru a face un prag de participare obligatoriu. La urma urmelor, bună-rea, legea referendumului putea avea efecte atât de diferite pentru țara asta cu Dragnea încununat de succes ori cu un Dragnea ratând momentul. Geaba minimaliza președintele PSD infracțiunea pentru care a fost condamnat definitiv, căci pentru democrație tot un păcat capital este. Numai că, așa defect cum pare, între Liviu Dragnea și Tăriceanu este o mare diferență.

Când pesediștilor li s-a lipit sloganul „Noaptea, ca hoții”, Dragnea ar fi trebuit să roșească în obraji. Veți zice că și Tăriceanu este la fel, fără să te gândești la falsul în declarații și favorizarea infractorului de care este suspectat în dosarul DNA, ci la lucruri mult mai grave. Da, dar spre deosebire de Dragnea, Tăriceanu are o ură manifestată deschis față de sistemul de valori occidental. Dragnea dacă face o nefăcută, o face punând-o în spatele lui Iordache sau Grindeanu, lui Toader sau Șerban Nicolae, după care va zice, ca pompierul, că partidul nu ar fi fost niciodată de acord cu așa ceva, că o va rezolva el în Parlament. Ultimul exemplu e cel cu legiferarea nepotismului, cu care el nu ar fi de acord, sanchi. Evident că minte, dar minte pentru a cosmetiza o imagine, ceea ce arată că știe ce e rău și ce ar fi bine pentru România, dar nu se poate abține să-și urmărească interesul. La Tăriceanu e altfel. Când spui că ar trebui desființat DNA, când ceri demisia celei percepute afară ca vârf al meritocrației românești, Laura Codruța Kovesi, când ceri Occidentului prin propriii europarlamentari să nu-și mai bage coada în treburile interne ale României – ca și cum nu am câștigat infinit mai mult decât am pierdut de pe urma relației cu Vestul – nu mai poți vorbi de teatru, ca în cazul lui Dragnea. Nu, el, Tăriceanu, își asumă genul ăsta de figură politică.

Tăriceanu a jucat teatru cât s-a aflat în rolul de boier liberal și acum de abia îl vedem în pielea lui, antieuropeanul, omul care chiar crede în ce pune la cale să facă României. Să spui că OUG 13 e un lucru în regulă poate părea normal unora, însă să adaugi că protestatarii au stricat imaginea României duce subiectul ori spre o încrâncenare doctrinară, ori spre o boală psihică. 500.000 de oameni în stradă pentru un mesaj anticorupție a fost poate unicul eveniment de la revoluție care ne-a scos din percepția europenilor despre noi ca balast și periferie a civilizației occidentale. Sau poate că în cazul lui Tăriceanu nu e atât de grav și putem vorbi de vârstă. Pe unii îi scapă vânturile în public și se rușinează, pe alții nici nu-i interesează deloc penibilul situației, iar unii nici măcar nu sesizează o astfel de dinamică biologică. Tăriceanu a îmbătrânit cum nu se poate mai urât, iar apartenența la un mare partid istoric nu mai este o garanție de integritate morală după dispariția lui Corneliu Coposu.