Varianta II sau III? Sa dam cu banul la ACS Poli

Când a chemat o armată de oameni de afaceri pentru a cere bani pentru susținerea echipei de fotbal ACS Poli, primarul Nicolae Robu a pus pe masă trei variante de lucru. Prima ar fi finanțarea din zona privată atât de bogată a Timișului a echipei considerate fanion a Banatului. Fiecare din propriul profit să dea cât poate, astfel ca fotbalul de primă ligă timișean să nu mai treacă prin sărăcia de până acum, de după oprirea finanțării publice. A doua soluție propusă de edilul liberal a fost cea a cedării echipei unui investitor care să devină proprietarul pachetului majoritar de acțiuni la Poli. Această ideea a fost pusă pe tapet cu jumătate din inima lui Nicolae Robu. Ba chiar cu un sfert, omul spunând chiar că ar prefera să nu se ajungă la așa ceva, fiind riscant. Totuși, decât cu echipa moartă, varianta a treia, soluția a doua, cea cu investitorul, ar fi fost de preferat.

Cum au venit oamenii de afaceri timișoreni la această întâlnire îmi pot imagina. Trași ori de o relație personală cu edilul, conectați la niște contracte publice sau pur și simplu pentru a lăsa loc de bună ziua. Nu cred că a fost cineva la acea masă rotundă care să zburde de fericire. Bani s-au strâns doar vreo 30.000 de euro și aici începe discuția. Ce concluzie a tras primarul Robu în forul său interior după această sesiune de colectare de fonduri? Habar n-am, dar încerc câteva zvâcniri logice. Clubul ar avea nevoie de circa 200.000 de euro lunar. Că suma asta e cheltuită cu respect pentru finanțatori, publici sau privați, e altă discuție. Se poate vorbi despre cum sunt negociate salariile, cum sunt organizate deplasările, cui se plătește cazarea, ce face fiecare acolo în club pentru banii primiți etc. Însă un lucru e clar: e nevoie de 200.000 de euro lunar pentru o funcționare pe linia de plutire a Ligii I, nu pentru performanță, iar oamenii de afaceri au dat la finele verii doar 30.000 euro.

Banii ăștia nu numai că sunt de aproape șapte ori mai puțini decât ar fi nevoie, dar mai sunt și adunați excepțional, când are obraz edilul să mai apeleze la acești finanțatori. Nu e taxă lunară de sport, cum s-a discutat pe vremuri despre legalitatea unei astfel de măsuri. Nu, este o contribuție adunată o dată la câteva luni, dată de oamenii de afaceri cu dinții strânși și înjurături printre buze. Milionul de euro din drepturile TV e ca și antamat, datorii, reeșalonarea la ANAF, astfel că Nicolae Robu nu poate spune că a rezolvat problema mai departe de o jumătate de gură de oxigen. Cealaltă jumătate de unde va veni? Iar apoi, alte guri până la finele campionatului? Alegerea uneia dintre cele trei variante propuse de primar – puțin de la mulți, cedarea echipei unui patron și închiderea clubului – nu a fost decât amânată săptămâni, dacă nu chiar zile.

Decizia nu poate veni de la oamenii de afaceri trași de buzunare. Dacă i-ai asculta vorbind între ei, cu siguranță îi reproșează primarului că nu dă echipa cuiva interesat, decât să tot îmbălsămeze mortul cu „măruntul” de la ei. Clubul este al Consiliului Local Timișoara, al Consiliului Județean Timiș și al Universității Politehnica. Ultimele două instituții sunt de formă, prima, municipalitatea, își asumă zbuciumul cu fotbalul de prima ligă. Simplificand, decizia e în capul lui Nicolae Robu, dar ce-o fi acolo? S-a vorbit de venirea unui om de afaceri din Gorj, apoi de o investiție cu bani arăbești a lui Olăroiu. Nu știu cât de solide erau bârfele, dar felul în care vorbea primarul despre aceste soluții salvatoare nu numai că nu lăsa loc de discuții, ba chiar era jignitor pentru partea privată. Cum să afirmi despre cel cu care negociezi că este o soluție proastă, că numai dacă moare clubul te-ai gândi să-l lași pe mâna ăstora? Mai rămânea să spui direct că partenerii sunt niște hoți, că vor numai publicitate, eventual bani pe viitor de la municipalitate (când s-o găsi soluția legală), în orice caz e un flit dat de sub buric oricărui om ce spera de la oficialul timișorean măcar la o doză de seriozitate.

Când am decis să susțin varianta ACS de Poli în Timișoara, nu cu mare febră ASU Politehnica, tocmai asta aveam în vedere. Un compromis care să aibă la bază o decizie, la urma urmelor firească, din partea unei comunități reprezentate în consiliul local, ca această parte a țării să aibă o echipă competitivă. Legea a băgat piedici. Poate că așa ar fi și normal, să nu dea liber la o competiție între organe de partid și de stat, între ambițiile șefilor acestora, oarecum incorect față de un investitor privat, sugrumat de cheltuielile cu echipa. Numai că legea trebuia aplicată în această idee peste tot, nu numai pe alocuri. Dacă se știa că primăria nu poate finanța performant un club de fotbal, să avem din nou o reprezentare europeană, păi era la mintea cocoșului că preferai o soluție ceva „mai morală”, fie că era pe „Știința”, fie în legenda Ripensiei.

Din toate planurile inițiate în 2012 ce ne-a rămas? O echipă finanțată din cerșeală la oamenii de afaceri, ACS Poli, și o alta, ASU Politehnica, care merge tot cu cutia milei spre aceeași mediocritate. În ritmul ăsta, niciuna dintre cele două echipe alb-violete nu va ajunge la performanță, iar Cea Mai Poli Dintre Toate Poli rămâne o glumă amară, subiect de mișto prin studiourile centrale de televiziune. Dom’le primar, cred că vă e clar cu varianta I. Dacă nu sunteți pregătit pentru cea de-a doua, mare păcat, mare păcat, dar cred că a treia nici nu pare atât de absurdă.