Democratia europeana oboseste sa mai lupte cu mafia politica rasariteana

Cu siguranță că arhitecții lărgirii Uniunii Europene spre est se așteptau ca banii atrași de aceste țări prin diverse programe vor fi pândiți de rețele de criminalitate economică gestionate din sfera politicului. Și-atunci s-au asigurat că pun în mișcare în acele state o justiție corectă – e adevărat, perfectibilă – dar de care să se mai teamă din când în când cei cu ochii lipiți pe banii europeni. Așa s-a ajuns la parchete anticorupție din ce în ce mai eficiente, la magistrați care să nu se teamă de mafia politică, la mecanisme de monitorizare în justiție, la mecanisme de răspuns la încălcarea unor reguli de conduită etc. Efectul n-a fost neapărat relevant în salvarea întregii sume de bani plecate de la Bruxelles și ajunse la București, Budapesta sau Varșovia, nu, evident că așa ceva nu se putea. Însă tot acest angrenaj folosit de UE a început să disciplineze cetățeanul cu o minimă educație democratică din respectivele țări, ajungându-se la reacții civice puternice pentru apărarea a ceea ce s-a câștigat până atunci și pentru garantarea ireversibilității acestui drum european.

Ce n-a evaluat corect Uniunea Europeană este adaptabilitatea mafiei politice la limbajul și etica civilizației europene, folosindu-se în propriile lovituri tocmai de recomandările venite de la comisiile europene. Căci cum ar putea o uniune politică ori economică cum este UE să te certe că tu pui în aplicare recomandări ale organismului de la Bruxelles? Tu nu eliberezi deținuți din protipendada politică, ci eliberezi pe cineva căruia nu-i poți asigura condiții decente în penitenciare, iar Europa tocmai asta îți cere. Tu nu elimini probe din dosarele hoților din politică, ci protejezi ideea de prezumție de nevinovăție, ce basca mea de pesedist, uselist sau penelist! Te poate certa Uniunea Europeană că nu asculți de Curtea Constituțională, ca în Polonia, când tu, de fapt, asta faci, pui în aplicare deciziile curții? E, aici a fost prinsă Uniunea în ofsaid de șmecherii dintr-o țară cum este România. Greșeala europenilor a fost să creadă că peste tot e ca la ei, că acest pas a fost făcut deja ireversibil, iar fisura asta de abia au așteptat-o mafioții din țările estice.

Când ceri să te raportezi la Curtea Constituțională ca legislație națională sau la Consiliul Superior al Magistraturii, în justiție, o faci cu gândul că aceste instituții sunt impenetrabile dinspre zona politică, că sunt repere de moralitate și profesionalism, nu că Bucureștiul și Budapesta văd viața, de fapt, în termeni mult mai simpli. Nu ai o Curte Constituțională pe placul puterii, ți-o faci! Nu ai un CSM care să-ți „curețe” zona Justiției în sensul care ți-l dorești, vei face tu în așa fel încât CSM să fie o prelungire a structurii tale de partid. Cu Avocatul Poporului sau ANI, la fel. Singurul ghimpe în coasta sistemului (și, culmea, tocmai ei folosesc termenul „sistemul” pentru a compromite tot ce funcționa la nivelul pretențiilor europene), singurele piedici în tot acest angrenaj au fost DNA și, pe alocuri, președintele. Nu foarte convingător, dar nici nu poți băga mâna în foc că Controceniul face parte din tot acest joc ipocrit inspirat din politica externă a Moscovei.

Ieșirea dintr-o asemenea situație este chiar mai dificilă decât în 1989. Pe atunci, Europa civilizată era unanimă în aprecierea că regimul Ceaușescu e o dictatură. Acum nu se poate spune așa ceva despre România lui Dragnea fără să ai contestatari, deși timpul ți-ar dovedi o astfel de perspectivă. Pe vremuri, liderii și activiștii PCR aveau imunitățile lor, aveau case de comenzi unde comandau șuncă de Praga, unt, ciocolată de calitate, aveau alt statut comparabil cu oamenii muncii în numele cărora clădeau comunismul. Acum, facilitățile ți le construiești mult mai șiret, prin lege, în numele apărării cetățeanului de abuzurile unui „sistem” prezentat de propagandă ca fiind ceva similar Securității.

E greu să mai schimbi ceva în România fără o revoluție și mi-e teamă că doar alegerile parlamentare cu opțiuni mai înțelepte din partea electoratului român nu vor fi suficiente. Decalajele temporale între puterea politică și mandatele unor instituții cu pretenții de a reprezenta garanția democrației nu vor face posibilă resetarea României ca stat, ci vor prelungi acest cancer cu perioade în care relaxarea mafiei politice nu înseamnă însănătoșire, ci amânarea momentelor de erupție a altor și altor crize ce vor scoate ciclic această boală pe fața României. Până când? Până obosim noi ca societate și până ce Europa și SUA se vor recunoaște înfrânte într-o altă etapă a Războiului Rece.