Un nou moment zero. Adunați-vă, nu vă mai bateți joc de fotbalul timișorean!

În vara lui 2012, AC Recaș promova în liga a doua. Surprinsă de această performanță, speriată de cheltuielile ce vor urma în al doilea eșalon, dar și pe un fond electoral evident, Primăria Recaș este de acord să cedeze echipa unui ONG format din Universitatea Politehnică, Primăria Timișoara și Consiliul Județean Timiș. Începea o eră fotbalistică de compromis, nu prima și nici ultima, în care fondurile publice din abundență ale administrației locale urmau să reducă pe Poli unde a fost și mai mult decât atât. 2012-2013: echipa promovează de pe poziția secundă în primul an în care juca cu denumirea de ACS Poli. 2013-2014: retrogradăm de pe locul al 16-lea, dar revenim în ediția următoare de pe prima poziție, înaintea Reșiței. 2015-2016: retrogradăm de pe locul 7 în play-out, dar rămânem în „elită” ca urmare a nelicențierii Rapidului, însă cu o penalizare care o dădea ca favorită la o nouă retrogradare. ACS Poli scapă însă de ea în 2016-2017, după o clasare pe locul 6 în play-out și un baraj cu UTA. 2017-2018: știm cu toții ce s-a întâmplat. O nouă retrogradare, locul penultim și decidenții se întorc la întrebarea „ce facem?”.

Ce e de făcut după o asemenea serie de rezultate? De la înființare am jucat șase ediții de campionat. Două în B și patru în prima ligă. Din cele patru participări am avut tot atâtea clasări pe poziții retrogradabile direct sau la baraj. Mai prost nu se poate și aș vrea să cred că până și cei care decid viitorul clubului ACS sunt de acord că așa ceva nu mai poate continua. Totuși, o discuție poate avea loc săptămâna aceasta, iar totul trebuie să plece de la următorul aspect. Fără să-mi arog tot felul de licențe, îmi este clar că microbiștii din Timișoara își doresc o concentarare de resurse în jurul unei echipe cu care orașul să forțeze promovarea. Cu trei echipe în liga secundă, dintre care două cu numele de Poli, nu se poate. Oricâte sondaje ar face primarul Robu pe Facebook sau prin firme specializate, iubitorul de fotbal din Timișoara e clar că asta ar vrea. Stați așa, nu mă refer de părerea celor implicați la ASU Politehnica sau chiar la Ripensia, vorbesc de o idee generală. Dacă nu una puternică, măcar două echipe, din care una asumată de un cerc mai larg de investitori, instituții publice și privați.

Vrem, nu vrem, ne place sau nu, cei din administrația publică pot finanța fotbal dacă primarul, președintele CJ, vor și nu se împiedică în „șopârlele” juriștilor de la care ar fi trebuit să primească soluțiile, cum se întâmplă prin alte părți. Iar dacă totuși se împiedică precum Nicolae Robu în chichițe legislative, atunci implicarea administrației municipale sau județene poate aduce bani și prin „metoda obrazului” din zona privată. E o soluție de subzistență, de nedorit, dar e mai mult decât nimicul pe care-l oferă „fotbalul fără patroni” în Timișoara de azi. Și de-ar fi să aplecăm urechile la temerile juriștilor și admitem că ACS a pornit prost din faza de statut, poate că celelalte cluburi de liga a doua, ASU și Ripensia, nu sunt organizate pe o formulă care să intre în conflict cu legile care permit la limită finanțarea sportului și discuția de aici ar trebui să pornească.

Comunicarea între ACS Poli și managementul ASU Politehnica este una imposibilă, din păcate. În acest moment, orice colaborare ar fi privită cu o neînțeleasă aroganță din partea ălora care vor să facă din socios bici și să și pocnească cu el. Dacă ar exista primarul acela, și contribuabilii dispuși la așa ceva, poate că dinspre ASU Politehnica ni s-ar face favorul să finanțăm ca și comunitate echipa suporterilor, dar banii să-i administreze ei, prin decizii bune sau nebune, mai sănătos sau poate la fel de bolnav ca în cazul managementului celor din politică și administrație. Dacă s-ar discuta vreodată despre o apropiere a municipalității de ASU Politehnica, acest lucru s-ar putea face doar la nivelul primar Robu – rector Șerban, nu cu Druckeria sau tot felul de brigadieri de peluză.

De discutat ar fi însă o asociere a primăriei cu entitatea juridică care a readus în fotbal Ripensia. Se vorbește de o bază sportivă a muncipalității într-un loc nefericit ales, spun eu, dar în vecinătatea terenului considerat gazdă al Ripensiei, în Ciarda. Cu siguranță că în cercul aristocratic al boardului „Ripi” sunt suficienți avocați de prestigiu pentru dezlegarea misterului investițiilor publice în sport. De ce la alții se poate și la Ripensia, eventual, nu? Indiferent de forma de finanțare, că e pe bugetare ori pe proiect, cred că o colaborare mai studiată cu primăria ori CJ ar putea aduce rezultatele fără de care lumea nu va veni la stadion. Care stadion? Rămâne de văzut și asta. Colapsul nu e departe. Dacă niște minți cât de cât luminate nu se pun să discute, vom ajunge să constatăm că e prea târziu. O vreme bună nu vom mai vorbi de Timișoara în fotbalul de primă divizie din România, ci doar despre „fotbal fără patroni” în orașul „patronilor” fără fotbal.