Black Mirror: Bandersnatch – iluzia liberului arbitru

Serialul Black Mirror nu mai are nevoie de prezentări. Voi aminti, pe scurt, că de la primul episod au trecut opt ani și nouăsprezece episoade, cuprinse în patru sezoane. Primele două au fost realizate de canalul britanic Channel 4, iar următoarele două (din 2016) de Netflix. Creatorii serialului au rămas aceeași Charlie Brooker (scenarist),  Brooker și Annabel Jones. Împreună caută subiecte inspirate din impactul tehnologiilor moderne asupra oamenilor, a societății în general, fie în prezent, fie într-un viitor apropiat, prezentate pe un ton satiric, cinic și întunecat. Numeroasele premii și interesul acordat unora dintre episoade au transformat serialul dintr-un anonim spectacol TV cu tentă science-fiction și horror într-unul cult.

Black Mirror: Bandersnatch este primul film de lung-metraj din seria Black Mirror. Obsesiile uzuale ale serialului și anume impactul tehnologiei asupra noastră găsesc și aici un pământ fertil. Mai mult, tehnologia este dusă la un nivel superior făcându-ne și pe noi participanți direcți la deciziile personajului principal.

Netflix nu se află la prima tentativă de a crea un film interactiv, însă, de data asta lucrurile aproape că i-au reușit. Tânărul Stefan Butler (Fionn Whitehead, actor britanic ce s-a remarcat în filmul cu tentă istorică Dunkirk) este un programator și creator de jocuri promițător. El are ideea de a transpune într-un joc electronic un roman fantasy în care eroul trebuia să ia tot felul de decizii pentru a supraviețuii diverselor obstacolelor. În scurt timp tânărul nevrotic ajunge să se întrebe cine ia de fapt deciziile, nu doar în carte, sau în joc, ci și pentru noi, oamenii.

La început deciziile pe care trebuie să le luăm sunt legate de lucruri simple ce să mănânce, ce album muzical să cumpere, după care ele cresc în importanță până acolo unde de decizia noastră depinde viața sau moartea personajului, uneori doar metaforic și nu la modul propriu. Pe măsură ce interacțiunea noastră cu scenariul crește, întrebările lui Stefan legate de libera alegere devin tot mai virulente și ajung să ne privească direct.

Fără îndoială pentru fanii Black Mirror cinismul și felul întunecat în care alunecă relațiile din jurului lui Stefan nu constituie o surpriză. Impactul tehnologiei, chiar dacă în vremea lui Stefan este încă redusă, își face tot mai mult simțită prezența. Nu este lipsit de relevanță faptul că anul în care se petrec evenimentele este fatidicul 1984, an în care George Orwell îl aduce la lumină, dacă pot spune așa, pe Big Brother, Marele Frate care-și face tot mai violent loc și în povestea lui Stefan.

Este oare liberul arbitru, ba chiar și voința proprie, un mit? O iluzie pe care ne construim viața și întreaga civilizație? În Bandersnatch evenimentele par să ne conducă la o singură concluzie: nu. Ba chiar mai mult. Indiferent ce decizii ia Stefan, indiferent de alegerea noastră firul narativ ne duce tot acolo unde a decis scenaristul. Dacă la început pare că avem un oarecare control asupra lui Stefan, după 5-6 minute totul se năruie și realizăm că niciunul dintre noi nu are control și că fără voie am devenit personaje într-un scenariu predefinit, manipulați cu atenție de la distanță. Poate părea evident, doar ne află într-un film, totuși lucrurile pot merge mai departe întrebându-ne cine ia deciziile pentru Brooker și tot așa.

Black Mirror: Bandersnatch este unul din cele mai bune filme SF Netflix, nu atât prin realizare, pentru că aici mai este mult de lucru până ce intervenția noastră în scenariul filmului va căpăta sens, nici prin subiectul ales, la urma urmei întrebări privind iluzia liberului arbitru sunt de când omul a creat primul zeu, ci prin însumarea tuturor acestora. Tehnologia ne schimbă viața, prin intermediul ei puterea noastră de a ne alege singuri căile de urmat crește, dar, totodată, crește și puterea exercitată de alții asupra noastră.

Sursa: Helionsf, revistă de cultură science-fiction & fantasy.