Cum a evoluat alimentarea cu apă din Timișoara. De la apa curată a Begăi, la 600 de kilometri de conducte și contorizarea integrală a consumatorilor/FOTO

Timișoara și timișorenii nu au avut întotdeauna parte de cea mai bună apă de băut. Terenul mlăștinos a limitat semnificativ, în ultimele secole, accesul la apa de calitate, dar efortul permanent al autorităților din diferite vremuri a oferit cetățenilor soluțiile necesare. Vedeți cum a evoluat, de-a lungul ultimelor sute de ani, alimentarea cu apă a orașului.

Ultima dintre poveștile de istorie prezentate de Muzeul Național al Banatului se referă la evoluția alimentării cu apă a Timișoarei. Aflăm cum s-a plecat de la folosirea apei din râul Bega, devenită nepotabilă după evoluția orașului, urmată de săparea de fântâni care, la rândul lor, nu aveau o apă bună.

”Apa băută de timișoreni până în 1732 a fost cea a râului Bega, care pe atunci era nepoluată. Evlya Celebi, călătorul turc, menționa la 1660, grilajul de lemn ce împiedica crengile și ierburile să ajungă odată cu apa râului în interiorul cetății. Periodic, albia acestuia era curățată și procedeul s-a menținut peste veacuri. Odată cu primele lucrări de drenare și de săpare a canalelor de mori din Timișoara (1720-1730), apa râului a devenit mai tulbure și mai puțin curată. Fântânile săpate de militari (1722, 1739) aveau o apă de nebăut. De altfel și la 1831 din cele 127 de fântâni ale orașului doar în 33 se afla apă potabilă”, ne spun cei de la Muzeul Național al Banatului Timișoara.

Tehnica modernă a vremurilor își face loc în Timișoara, odată cu habsburgii și cu instalarea lui Florimund Mercy pe post de guvernator. Apa vine acum la cetățeni prin conducte de lemn! Armata maghiară condusă de generalul Bem, care asedia orașul, a distrus acest sistem o sută de ani mai târziu.

”În 1732, din ordinul guvernatorului Mercy a fost construită prima mașină hidraulică care alimenta cu apă filtrată din Bega 8 cișmele publice în interiorul cetății. Apa era transportată printr-un sistem dublu de conducte de lemn îngropat în pământ. În anul 1774 a fost construită o nouă instalație care a fost comparată cu cele ce funcționau la Londra, Paris și Ausburg și care alimenta 14 cișmele publice. În mai 1849 ea a fost distrusă de armata maghiară a generalului Bem care ocupase Fabricul. Vreme de patru decenii, până în 1888, timișorenii au băut apa fântânilor care, în timpul asediului de peste 3 luni fuseseră sleite și care, după decenii de la terminarea construcției cetății, erau alimentate din nou de stratul freatic superior”, mai aflăm de la MNaB.

Urmează o altă perioadă de evoluții tehnice în alimentarea cu apă a Timișoarei, se folosește în premieră un nou mod de forare a fântânilor, iar o lungă perioadă timișorenii beau numai apă de cea mai bună calitate.

”În anul 1888, parohul româno-catolic din Cetate a forat în curtea parohiei de pe str. Bolyai, o fântână “americană”, adâncă de 60 m care avea apă ascensională până la 1 m sub nivelul solului de unde putea fi pompată cu ușurință. În numai un deceniu în Timișoara au fost forate peste 300 de astfel de fântâni. Între 1890 și 1894 meșterul fântânar Seidl din Vârșeț, a forat fântâna din Piața Unirii căutând apă arteziană pe care a găsit-o la peste 400 m adâncime. În Elisabetin, prima fântână a fost folosită din 1898 iar în 1903 era instalată o fântână cu pompă de mână în fața teatrului. Între 1898 și 1906, primăria a inițiat mai multe campanii de foraje adânci în jurul orașului pentru a stabili potențialul surselor de apă potabilă subterană necesare viitoarei alimentări moderne cu apă a Timișoarei ce urma să se dezvolte după demolarea fortificațiilor. Noua rețea de apă a orașului a fost realizată între 1907 și 1914 și de atunci și până în 1959 timișorenii au băut exclusiv apa izvoarelor subterane. Conductele de apă se întindeau pe 97,4 km și sistemul era reglat de cele două turnuri – rezervor de apă înălțate (1914) în Fabric și Josefin”, aflăm din cercetarea istorică.

Evoluția spectaculoasă a orașului și dezvoltarea acestuia face necesară revenirea la apa Begăi. Se ajunge la dezvoltarea unei rețele de sute de kilometri de comducte pentru transportul apei potabile.

„Uzina de apă nr. 1 ce funcționa încă în 1914 avea o capacitate inițială de 6.000 mc care a sporit până la 16.000 mc. Dezvoltarea orașului era imposibilă fără ca să i se asigure apa necesară. În 1959, din sus de stăvilarul Hidrocentralei a fost construită Uzina de apă nr. 2 care prelucra apa Begăi făcând-o potabilă. La sfârşitul secolului XX funcționau nu mai puțin de cinci “uzine de apă”. Mai bine de 80% din apa care o primesc timișorenii provine din Bega, scurgându-se pe o rețea de conducte lungă de peste 567 km. În fiecare oră această rețea este alimentată cu 5.000.000 litri de apă. Cei 125 litri de apă pe care-i consumă zilnic fiecare timișorean sunt integral contorizați, Timișoara fiind primul oraș din România care s-a aflat în această situație”, se mai arată în expunere.

Bibliografie: Florin Medeleţ, "Timişoara. Povestea oraşelor sale", volum semnat alături de artistul vizual Dan Buruleanu