Despre reforme şi sindicalişti bugetari. Studiu de caz, sindicatul Primăriei Timişoara

În România ultimelor trei decenii, cred că poţi număra pe degete politicienii care au avut curajul să demareze reforme profunde, structurale în domeniile pe care le coordonau. Şi asta, în special, fiindcă beneficiile unei reforme structurale se văd pe termen lung. Pe termen scurt vin, în schimb, costuri politico-electorale. (Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu marile proiecte. De ce să încep o autostradă la care taie panglica altul, în loc să fac un drum pe care să-l inaugurez eu, a fost gândirea multora.) Când totuşi îţi sufleci mâinile şi începi o reformă, primul obstacol e sindicatul. Şi da, mai avem şi o legislaţie ambiguă în domeniu şi judecători care o interpretează după cum vor ei, inclusiv pe criterii politice, paralizând astfel de multe ori avântul reformist al unora.

În privinţa sindicatelor, exemplul cel mai recent îl avem în disputa dintre ministrul Transporturilor, Cătălin Drulă, şi veşnicul baron de la Metrorex, Ion Rădoi. Sigur, se ştie şi faptul că orice baron sindical are în mapa sa mandatul de parlamentar PSD, partid în fibra sa existenţială antireformist. Aşa s-a trezit România cu un aparat administrativo-sindicalist de proporţii năucitoare în comparaţie cu angajaţii din mediul privat. Şi dacă asta nu ajunge, suntem singurii din lumea civilizată în care salariile bugetarilor sunt mult, chiar foarte mult mai mari decât cele din domeniul privat. Un dereglaj pe care aproape nimeni nu are curajul să-l atace, dar care loveşte greu în economie. Aşa cum se întâmplă, de altfel, şi cu pensiile speciale.

Un astfel de lucru se întâmplă şi în Primăria Timişoara. În urmă cu două săptămâni s-a votat noua organigramă a instituţiei. În privinţa despărţirii de unii angajaţi, noua organigramă nu este deloc spectaculoasă, dacă o comparăm cu deja celebrul „model Bolojan”. Şi, la urma urmei, dacă o raportăm şi la ce-şi doreau mulţi timişoreni. (Apropo, Primăria Arad a anunţat o restructurare masivă, dispărând 360 de posturi, urmând să fie concediaţi 123 de angajaţi). La Timişoara, prin noua organigramă dispar doar 80 de posturi, cele mai multe dintre ele nefiind însă ocupate. În schimb, s-a produs o reformă viguroasă în privinţa reaşezării unor compartimente şi prin faptul că din 27 de şefi mai rămân 17.

Nu ştiu dacă această organigramă o fi una mirifică sau ba. Am văzut reacţii ale unor autointitulaţi specialişti în administraţie care afirmau că este una cu adevărat europeană, am văzut specialişti la fel de mari care o criticau. În schimb, cred că este dreptul primarului Dominic Fritz şi al echipei sale să-şi construiască organigrama exact cum îşi doresc. Aşa este normal şi asta înseamnă asumare.

Iată însă că se împotriveşte sindicatul din instituţie condus de veşnicul lider Tiberiu Negrei. Prima dată a cerut dezbatere publică în privinţa organigramei, de parcă asta ar fi treaba timişoreanului de rând, cum îşi organizează Fritz procesul muncii. Aici nu-i nici vreun PUZ, nici intenţia primarului de-a monta o fântână cântăreaţă cu sclipici în faţa Operei. Repet, în condiţiile în care nu prea sunt oameni ce urmează să fie concediaţi. În schimb, vor fi mutaţi dintr-un loc în altul. Fiindcă în Primăria Timişoara erau compartimente în care oamenilor nu le ajungeau opt ore pe zi pentru a-şi termina treaba, în timp ce alţii mutau aerul dintr-o parte în alta. De exemplu, era un serviciu administrativ de vreo zece oameni, care nu prea aveau altă treabă decât să cumpere hârtie igienică.

Mai mult, sindicalistul Negrei şi cei din jurul său vor acum să dea în judecată conducerea primăriei, contestând noua organigramă. Şi îi cheamă alături pe cei nemulţumiţi că li se schimbă atribuţiile şi, eventual, vor fi puşi la muncă. Da, e greu, după ani de zile de frecat menta să primeşti acum sarcini clare de serviciu. Multă lume o să spună că e dreptul sindicaliştilor să facă acest lucru. Sigur, e dreptul lor de 30 de ani de-a se opune oricăror reforme. Şi tot ei să urle primii că lucrurile merg prost în ţara asta. Dar ce te faci dacă şi găsesc un judecător care să le dea dreptate? Exact, vorbim de o altă castă ocolită de reforme profunde.