Sorin Grindeanu, drumul de la „sclavie” la „eroism”

Ne-am amintit că au trecut cinci ani de când premierul de atunci Sorin Grindeanu a dat Ordonanța 13 și apoi Ordonanța 14. Pentru cei care s-au născut după anul 2017 precizăm că primul document guvernamental, OUG 13, a vrut să strice și mai mult (în sensul pesedist) echilibrul justiției între făptuitor și victime, între hoții politicieni și noi, contribuabilii, iar celălalt act, OUG 14, l-a anulat pe primul. Cineva, o zână bună, parcă anticipând protestele societății civile împotriva acestui gest legislativ al grupului infracțional organizat aflat atunci la putere, a introdus un termen de maturizare de zece zile până la intrarea în vigoare a OUG 13. N-a mai intrat, căci în cele din urmă premierul Grindeanu a semnat OUG 14.

A urmat moțiunea de cenzură a PSD-ului lui Liviu Dragnea împotriva pesedistului Grindeanu, pentru culpa de nesupunere politică, iar noi am luat-o de la capăt cu alți premieri puși să îndeplinească voia liderului penal al partidului: dezincriminări în legislația penală și alte delicii pentru grupul infracțional organizat. După cum admite și acum, Sorin Grindeanu a crezut că nu va mai face politică. Și noi credeam la fel. Firește că dumnealui credea că nu va mai face politică pentru că și-a supărat șeful cu a doua ordonanță, iar noi credeam că nu va mai face politică de rușine pentru prima ordonanță, dar de aia e frumoasă democrația, să avem puncte de vedere diferite.

O vreme chiar n-a mai făcut nimic. După câteva luni situația lui Sorin Grindeanu s-a schimbat: n-a mai făcut nimic, dar pe bani mulți, fiind propulsat șef de agenție. Aura vagă de disidență i-a pălit brusc, acceptarea acestei slujbe la reglementarea în comunicații fiind explicată neoficial atunci prin nevoia de pace, a unui legământ de tăcere între el și Liviu Dragnea. Spuneam mai sus că guvernarea a continuat cam în același stil. Dragnea voia, iar premierii „de paie” păreau să primească din altă parte suport pentru a tărăgăna dorințele legislative pentru care insista Liviu Dragnea.

În această cheie, Sorin Grindeanu, Tudose sau Dăncilă nu cred că vor rămâne în istorie ca eroi, firește, dar se poate spune că într-un moment de slăbiciune puteau da satisfacție lui Liviu Dragnea atâta câtă își dorea dumnealui. Să ne imaginăm că Sorin Grindeanu nu dădea OUG 14. Era prea devreme să se întâmple ceva revoluționar la cateva luni de la niște alegeri câștigate categoric de PSD. Prin urmare, protestele s-ar fi stins încet-încet, Dragnea își obținea reabilitarea prin desființarea cumva a sentinței inițiale primite, iar fără apelativul „penal” ar fi putul prelua funcția de premier.

Ca premier, Liviu Dragnea făcea ce voia, după cum vedea mai la răsărit sau chiar peste graniță la noi, spre Budapesta. Nimeni și nimic nu-l mai oprea. Era suveranistul perfect, lumea multă din bazinul electoral PSD, AUR, era fascinată de așa ceva, iar Sorin Grindeanu cine știe ce învârtea acum pe cai mari. Guvernarea mergea mai departe, iar momentul europarlamentarelor ori nu mai exista atât de catastrofic pentru PSD, ori exista, dar fără efecte penale, acea încarcerare de după scrutin și instalarea haosului și incertitudinii în partid.

Dar cum nu știm cine a introdus acel termen de maturizare între OUG-uri (asta să ne zică ex-premierul timișorean), la fel nu vom afla prea repede cine i-a asigurat spatele lui Sorin Grindeanu pentru a ieși din cuvântul patronului. Da, cine vrea poate zice în continuare că Sorin Grindeanu a fost sclavul unui minidictator, dar alții pot vedea în peisaj o ușoara umbră de erou, Sorin Grindeanu cel care a salvat țara de un Dragnea cu un apetit evident pentru autocrație, cleptocrație și instaurarea unui regim la discreția grupului infracțional organizat.

Indiferent cum îl privim pe Sorin Grindeanu, mai trist este altceva. Că România este astăzi în același punct de dinainte ca Dragnea să încerce să-și impună planul. Nici mai râu, nici mai bine, nici politic, nici civic, nici economic, nici moral. Am pierdut cinci ani. Unii comemorează, alții aniversează.