Iarăși ne alungăm valorile

Spun și eu ce spune toată lumea: că nu este bine să-i vorbești cumva pe medici, nici de bine, nici de rău, căci cine știe când ai nevoie de unul și n-ai la cine să apelezi. Eu am alte frici cu medici și asistente. Frica de ac, de analize de orice fel, vorba reclamei cu Maia Morgenstern, mai e frica de colapsul sistemului, frica de un exod al medicilor spre Occident, lăsându-ne pe noi pe mâna unora care, oricât de supercompetenți ar fi, te pot surprinde prin cât de lipsiți de etică sunt. Timișoara a dat două cazuri în ultimele luni, la Spitalul Municipal și la Cardiologie. Nu sunt judecate încă, prin urmare oamenii sunt nevinovați până la proba contrarie, căci așa zice la legea fundamentală.

Cu toate acestea, nu cred că există om pe pâmântul ăsta timișean să nu se întrebe de ce s-ar lua cineva fără motiv de un medic foarte competent. Jocuri politice? Nu zău? Poate că sunt și din astea, trăim în România, dar de ce primul nostru gând ar fi că un om nevinovat este victima unor mașinațiuni politice și nu ne-ar trece prin cap că același om, doctor „nevinovat”, poate a luat sau, mai grav, a cerut șpagă pentru un act medical? Care mai e probabilitatea ca un medic din vârful „lanțului trofic” să îți ceară ceva pentru un serviciu medical în România?

Probabilitatea a fost imens de mare pe vremea lui Ceaușescu, a continuat să fie așa în perioada de după revoluție în care postcomuniștii și postsecuriștii au făcut capitalismul așa cum l-au dorit ei, unul cam sudamerican. Apoi am dat de puțină emancipare odată cu intrarea instituțională în rândurile europenilor. Am avut parte de susținere financiară din partea UE, forul european a avut tot interesul să-și protejeze investiția în România și structurile de anchetă au început să devină mai eficiente. Așa „au căzut la datorie” unii miniștri mai de-o culoare politică, mari medici cărora salariile nu le mai ajungeau, săracii.

Da, congresele sunt scumpe, bibiotecile cu cărțile de specialitate costă, viața unui medic bun trebuie să aibă un standard și în Occident, dar și în România. Nimeni nu contrazice nevoia de confort al medicului român. Astfel că s-a ajuns la ridicarea salariilor poate nu la nivelul Europei bogate, dar miile de euro la ordinea zilei când vorbeai de lefurile celor mai școliți și performanți din sistem. Cei din vârf poate n-ajungeau la salarii cu cinci cifre în euro, dar nici departe nu erau, dacă pui cap la cap toate veniturile de la stat sau colaborarile în privat. Cu toate acestea…

Te întrebi de ce ar risca cineva care pleacă acasă cu patru-cinci-șase mii de euro să-și pună capăt profesiei atât de mizerabil? Poate nu ajunge la pușcărie, câtă vreme există și condamnarea cu suspendare, dar profesia îi va ajunge pe butuci și te întrebi de ce? Cum spuneam, fug de ac, fug de medici dintr-o anxietate cronică, prin urmare nu sunt de-al casei prin spitale, nu cunosc dedesupturile, mâncătoriile dintre ei, care e bun și care e hoț, care nu e șpăgar, dar are alte hibe, o fi afemeiat, vorbesc în principiu când opinez că doar generațiile vor duce cu ele și această meteahnă.

Pentru cei ce cred în vorba aia cu nesupăratul de doctori, căci cine știe când ai nevoie de ei, trebuie spus că cineva în numele lor, al cetățenilor, face treaba asta cu cei ce condiționează actul medical de primirea unor sume de bani. Procurorii anticorupție sunt plătiți de noi și trimit genul ăsta de persoane în judecată în numele avocatului public, spre binele public: salubrizarea sistemului și a societății în care funcționează el. Prin urmare, acei procurori îi vor vorbi de rău pe medici în fața judecătorilor, în numele nostru.

Unii doctori nu pun mâna pe plicul cu bani pentru că ar avea nevoie disperată de acei bani. Cred că o fac obsesiv, cu pasiune, ca o formă de control, de putere asupra cuiva, poate și ca o rafinare a „clientelei”. Cu siguranță, acum avem mult mai puțini dintre acești medici în sistem față de perioada comunistă. Marii profesori de atunci au lăsat însă prozeliți, în bine și în rău. Nu toți mai cred că ce-a făcut profesorul pe lângă lege e bine să mai facă și ei astăzi. Filtrul va cerne în timp. N-am avut acest timp. Cronometrul a pornit de abia prin 2004, în loc să-i dăm noi drumul imediat după 1990.

Cât timp mai avem medici cu această mentalitate ne vom mai întreba la internare cât trebuie să dai în stânga sau în dreapta. Cât mai avem pacienți care confundă dreptul la șansă, dreptul la viață, prin sistemul medical de acest fel, temându-se că unul normal, etic, moral, ar fi lipsit de interacțiune umană, de afecțiunea generată de oferirea unui plic cu mii de euro în halatul profesoral, sigur vom mai auzi din când în când și teoria conform căreia nu ne respectăm valorile, că ne alungăm specialiștii. Fie în Occident, fie în pușcărie.