Fenomenul Poli dispare deodată cu iluzia marelui stadion

Iubitorii fotbalului alb-violet din Timișoara sunt ca pensionarii: nu se știe câți ani de fotbal performant mai prind în viață. Un meci de liga întâi să mai vadă măcar pe un stadion civilizat. Despre Poli poți vorbi în tot felul de licențe. I se potrivește și vorba aia cu ochii care nu se văd se vor uita. Păi, se uită în mare parte tot din rațiuni biologice, dar și logice, la urma urmelor. Sunt mai bine de 10 ani de când poliștii au fost împărțiți în mâncători de semințe la o echipă Poli fuzionată cu AC Recaș, care juca pe stadionul „Dan Păltinișanu”, iar echipa amatoare a Universității Politehnica a fost „împrumutată” de galerie pentru un parcurs moral, prin munca luată de jos, fără compromisuri, deși ele au mai fost făcute și girate de druckeri în multe cazuri până atunci. Rezultatul a fost unul discutabil și, din acest motiv, din când în când, ne mai apucăm și discutăm despre Poli. Tot mai rar. Ați observat, cred.

Numai că „împrumutul” Politehnicii unversitare a cam expirat nu din cauza comodantului, ci pe motiv de lipsă de resurse, de perspective ori chiar plictiseală din partea comoditarului. În acest punct, cei care ajungeam să ne temem că nu mai prindem multe luni de Poli în viața asta ne întrebam care ar fi soluția. Universitatea Politehnică nu mai poate ține echipa nici măcar în liga a doua, poate nici în a treia, primăria nu mai are în frunte un fan al ideii de implicare directă în fotbal, mai din principiu, mai de frica Curții de Conturi, iar oameni de afaceri din Timișoara nu sunt interesați să devină mici „gigi becali” ai zonei. Nu, revenirea lui Marian Iancu este o temă neserioasă, un subiect numai bun pentru revenirea giuleșteanului în atenția telemicrobiștilor.

Și-atunci ne întrebam pe bună dreptate ce e de făcut dacă niște oameni de afaceri ca „Frații Cristescu” nu vor să dea orașului o mică parte din ce au luat de la comunitate. Glumeam, firește. Dar despre oameni de afaceri de tipul monoinvestitor am putea vorbi fără miștocăreală folosind numele unui Dorel Șandor, de exemplu, sutimilionarul  timișorean prea atent cu buzunarul propriu pentru a încerca o asemenea aventură. Și ideea de un consiliu de sponsori mari, mijlocii ori mici a fost încercată și tot degeaba. S-ar ajunge la o cerșeală lunară pe bani de mâncare, cazare, de activități de subzistență, fără transferuri eficiente sau proiecte pe termen lung.

Și tot întrebându-ne despre cum, ce când o fi să fie, vine și răspunsul: când vom avea stadion nou. Este o condiție necesară, nu și suficientă, însă fără stadion nu putem vorbi de o echipă de fotbal Poli la nivel de primă divizie. Nu numai Poli, ci și Ripensia ori altă idee apărută pe plan local. În acest moment, patronatul în fotbalul timișorean este la nivelul ligilor inferioare. Primărie și mici investitori la Dumbrăvița, patron care gâfâie să țină și fotbal, și afacere, la Ripensia. Fără un proiect care să dea încredere multor oameni de afaceri sau unuia potent financiar și hotărât, fără varianta provizorie a primăriilor (permisă în țară, nu și în Timișoara), cu iluzia unui socios ca la Barcelona, funcționarea unei echipe de fotbal la nivel de primă divizie nu este posibilă.

Despre stadion se vorbește în Timișoara de mulți-mulți ani. Mult mai mulți decât s-a vorbit în Târgu Jiu, de pildă, unde factorul politic a rezolvat problema mult mai repede. La noi s-a luat pe linia corectă, normală. Demersul a fost încercat încă de acum două decenii. S-a propus un proiect, cu studii de fezabilitate, aprobări la Compania Națională de Investiții, cei care urmau să finanțeze arena, aprobări în guvern, amânări etc. Factorii locali povestesc cum merg ei să facă presiuni la guvern ca să știm noi cu cine să votăm la anul, dar și ei știu că merg degeaba. Nu există o aprobare nici măcar pentru dărâmarea stadionului vechi, să nu mai pierdem vremea când vor veni banii pentru cel nou. Dar vor veni?

„Ordinul de începere pentru Studiul de Fezabilitate s-a dat anul trecut in primăvară. E categoric o intârziere de aproximativ 10 luni… E nevoie si de un aviz de la Ministerul Finanțelor, pentru că e o investiție inclusă in Planul Național de Investiții publice, tot ce depășeste o anumita valoare, din câte stiu 100 milioane de lei, trebuie sa obțină acest aviz și să fie inclusă pe această listă natională, După ce se obține si acest aviz, se intră în Guvern si se adoptă hotărârea de guvern de alocare a finanțării. Din acel moment, noi putem sa ținem licițatia pentru demolare…”, a spus Alin Nica, președintele CJ Timiș, proprietarul vechii arene.

Aș paria că bani nu vor fi acum pentru Timișoara fotbalistică. Ne trebuie nouă arenă de 30.000 de locuri când nu știm prin câte crize vom trece în timp de război?, se vor întreba unii. Nu mai bine facem niște drumuri, spitale, școli, avem pentru ce echipă să facem măgăoaia aia? Da, o facem să cânte Delia, să facem festivaluri ca la Cluj, dar cu fotbalul nu se știe când și cum. Ne-am obișnuit fără acea Poli din elita fotbalului, care să joace pe un mare stadion, în atenția publicului timișorean și național? Se poate spune și asta. Că putem trăi și fără Poli, însă va veni tineretul din urmă care habar nu va mai avea că a existat așa ceva, că zona de sud a orașului vibra sub energia galeriei din peluză din două în două săptămâni. Atunci va fi mult mai greu să readuci tradiția la viață.

Politicienii din Timișoara ar trebui să știe că aprobarea la București a unui stadion pentru Timișoara pe locul actualului „Dan Păltinișanu” e una dintre lucrările de licență pentru anul electoral 2024. Ar fi păcat să mai așteptăm patru ani, apoi alți patru pentru execuție și alții cine știe câți pentru reconstrucția echipei. Unii dintre noi n-o vom mai prinde în viață pe Poli!