România, o ţară în continuă schimbare pentru… a nu se schimba nimic

„Dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe”, e o cunoscută frază a personajului Tancredi (Alain Delon în celebra ecranizare a lui Luchino Visconti) din Ghepardul lui GT di Lampedusa. O frază care descrie situaţia Siciliei de la mijlocul secolului XIX, înainte de revoluţia lui Garibaldi. O Sicilie arhaică,  cu privirea în trecut, cu teamă de viitor şi de orice reformă. În acelaşi registru poate fi decriptat şi un alt citat din aceeaşi operă:  „În Sicilia nu interesează dacă faci bine sau rău. Păcatul pe care noi, sicilienii, nu-l iertăm niciodată este acela de a face.”

Cele de mai sus nu vă aduc în faţa ochilor o ţară europeană a secolului XXI? Sigur, cei care o conduc/au condus-o nu cred că s-au ghidat după Lampedusa şi nici după cinismul lui Machiavelli, prezent în Ghepardul. Ei nu au timp să citească. Dar România este exact o ţară în care aparent totul se schimbă exact pentru a nu se schimba nimic pe fond. S-a schimbat recent premierul, Marcel luându-i locul lui Nicu. Boloş l-a schimbat pe Câciu, iar Câciu s-a dus în locul lui Boloş. Şi, se schimbă ceva profund cu asta?  Să fim serioşi. Dar schimbare a existat.

Mai nou, s-a schimbat şi şeful SRI. Aşa, şi? Credeţi că „băieţii” din serviciu se vor retrage din politică, din media, din afaceri şi din alte locuri unde nu le fierbe oala? Nici vorbă! Dar schimbare a fost.

La nouă ani de când ni se vorbea de marele proiect de ţară „România educată”, legile educaţiei au fost în final promulgate. Cu mare fast. O schimbare radicală a unui sistem anchilozat, ni s-a spus. De fapt, de aici ar trebui începută orice mare schimbare în orice ţară. Dar nu, legile nu schimbă nimic pe fond. În cvasiunanimitate, cei care se pricep în domeniu spun că aceste legi nu aduc nimic bun, poate rău. Nici cea mai mică reformă. Din contra, de exemplu, rectorii în funcţie, mulţi dintre ei politicieni, mai au în faţă încă două mandate. În continuare şcoala românească va fi cel mai mare furnizor de analfabeţi funcţional. Enorm de mult zgomot pentru absolut nimic, ca să-l parafrazez şi pe cel mai mare dramaturg din istorie.

Justiţia. S-a schimbat şeful CCR, în locul politrucului comunist Valer Dorneanu (trei pensii speciale) a venit iniţiatorul Proclamaţiei de la Podul Înalt (contramanifestaţie FSN-istă la Proclamaţia de la Timişoara), Marian Enache (doar două pensii speciale). Şi? CCR va rămâne în continuare ultimul reazăm al infractorilor. Oficial, s-a schimbat sistemul de pensii speciale. Chiar dacă legea mai mult protejează aceste pesii nesimţite, va cădea foarte probabil la CCR, acolo unde patru judecători din nou au pensii speciale. În România nu există incompatibilitate atunci când un individ, fie el şi judecător CCR, poate decide în propriul folos material. Judecătorii sunt în grevă, cu teamă de schimbare, deşi prin noua lege li se iau doar vreo 2% din pensii. Şi în viitorul îndepărtat vor fi puşi să muncească şi ei şi după 50 de ani. Aceeaşi judecători care fac din justiţie una dintre cele mai lipsite de încredere instituţii ale statului, rivalizând cu parlamentul. Dar ei judecătorii fac grevă. Nu, nu se schimbă nimic.

La cinci luni de la momentul în care o anchetă jurnalistică dezvăluia iadul şi sclavia dintr-un centru de bătrâni, DIICOT s-a autosesizat. Credeţi că va fi cineva sancţionat? Mai ales că toate firele duc la multpreacuvioşii pupători de icoane Gabriela şi Pandele de Voluntari? Într-un caz similar, din Argeş, cei care au ţinut în sclavie zeci de persoane, nu doar că au fost achitaţi, dar li s-a dat şi armele înapoi. A fost o schimbare şi la Lia Savonea, conducătoarea din umbră a justiţiei din România. A ajuns de la Curtea de Apel Bucureşti la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. O schimbare, nu-i aşa? Dar nu în justiţie, eventual doar în rău. Se schimbă multe în România şi mă opresc cu exemplele, dar totul pentru ca pe fond să rămână exact la fel. Se revizuieşte continuu, dar nu se schimbă nimic. Şi da, dacă tot am început cu Sicilia, noi mai avem ceva în comun cu ea… Mafia.