Rector şi rectori

Cu aproximativ o săptămână în urmă, rectorul Politehnicii, Florin Drăgan, a avut o ieşire publică abordând o temă din afara zonei academice, dar extrem de consistentă pentru economia României. Este vorba de impozitul progresiv, subiect mult discutat în ultima perioadă, mai ales că principalul partid aflat la guvernare, PSD, şi-ar dori aplicarea impozitării progresive. Drăgan s-a poziţionat clar împotrivă, prezentând câteva argumente cu care să-şi susţină cauza, printre care exodul specialiştilor. În aceeaşi ieşire, rectorul UPT a vorbit de necesitatea unei reforme administrative, dar şi de o chestiune extrem de sensibilă: politicile demografice. Ultima, o temă pe cât de importantă, pe atât de ignorată de politicieni.

Ieşirea publică a lui Florin Drăgan a fost aplaudată de unii, contestată de alţii (mai puţini e drept), care cred că habitatul unui universitar se reduce la biblioteci şi amfiteatre. Iar rândurile următoare sunt în special pentru cei din urmă. Trebui nepărat spus, Drăgan nu este membru de partid, aşadar nu poate fi acuzat de atitudini partinice.

Aş începe aici cu contextul în care a apărut intervenţia publică a rectorului UPT. România traversează ceea ce în politologie este denumită tirania/dictatura majorităţii, una din hibele democraţiei, sistem politic totuşi imperfect, dar altul mai bun nu este. Şi spun asta fiindcă avem o majoritate guvernamentală mai mult decât consistentă, în timp ce în opoziţie există un partid nefrecventabil şi un altul care încearcă să se regăsescă şi să evite intrarea în irelevanţă. Ori în astfel de cazuri, este foarte importantă rezistenţa societăţii civile pentru a înfrâna alunecarea spre o dictatură a majorităţii.

Iar universităţile pot să aibă un rol important în această atitudine civică.  Important în astfel de vremuri este să intervii, să avertizezi, la urma urmei să vorbeşti. Dintotdeauna universităţile au fost centre de dezbatere a ideilor, catedrale ale spiritului. Nu întâmplător memorabilele discursuri ale preşedinţilor SUA au avut loc în universităţi. Atenție, am spus dezbatere, nu impunerea unor idei, nu propagandă pentru sau împotriva unui partid sau candidat. Lucruri care, din nefericire, s-au întâmplat inclusiv în universităţi din Timişoara. Menirea unui dascăl nu este doar să educe profesional, ci și să formeze caractere, să imprime atitudini civice. Fiind vorba de o dezbatere, poți să fii sau să nu fii de acord cu aserţiunile exprimate de Drăgan. Deşi e greu să găsești contraargumente la afirmaţiile sale. Dar e bine să se vorbească.

Marea problemă este însă alta şi e una gravă. Şi anume că în România de azi intervenţii precum ale lui Drăgan sunt foarte sporadice în lumea universitară. Din păcate, rectorii au ajuns un fel de masă amorfă, o turmă încolonată în spatele politicului. Nu puţini sunt atinşi de un fel de cult al supunerii, evident interesat. Mulţi dintre ei fac politică partizană, împărţind timpul între catedră (mă rog, vorba vine!) şi băncile Parlamentului. Despre unii se spune că au ajuns rectori datorită apartenenţei la un partid, iar apoi parlamentari datorită funcţiei de rector. Astfel că stau cuminţi în bănci pentru a nu deranja. Repet, cu câteva excepţii.

Ce dovadă mai bună a acestei politizări este faptul că Sorin Cîmpeanu a fost reales recent pentru al patrulea mandat preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor (CNR)? Trecut prin vreo patru-cinci partide, probabil nici el nu mai ştie câte, Cîmpeanu, un politruc în toată regula, a demisionat din funcţia de ministru al Educaţiei în urma unui scandal de plagiat. Fix aşa, şeful rectorilor din România este un plagiator. La ultima sa alegere, petrecută recent la Cluj, doar doi rectori au fost împotrivă! (Ghiciţi cine a fost unul dintre ei!). Apropo, în urmă cu doi ani, în plin scandal de plagiat, 53 de rectori au semnat o scrisoare de susţinere a lui Cîmpeanu. Printre aceştia şi trei rectori din Timişoara, doar unul n-a semnat. (Nu cred că trebuie să spun care!)

Fraternizarea CNR cu politicului a fost făţişă şi în momentul în care se dezbătea noua Lege a Educaţiei. Atunci rectorii au cerut încă două mandate de câte cinci ani în funcţie. Au fost doar cinci abţineri sau voturi împotrivă atunci. (Unul dintre ele, l-aţi ghicit deja al cui era!) Guvernul le-a făcut pe plac, iar mandatele lor s-au prelungit cu zece ani, chit că unii aveau deja şi câte trei mandate de câte patru ani în spate. Ori această bolnăvicioasă cârdăşie între decidenţii politici şi rectori scot univesităţile din zona atitudinii civice. Cu excepţia unor oaze mai luminoase.

P.S. Nu susţin că rectorii nu ar trebui să facă politică. Din contra, e bine că se implică. Problema este că, intraţi în politică, să nu ajungă yesmanii robotizaţi ai unor lideri politici. Chiar dacă unii dintre ei au o „inteligenţă peste medie”.