De ce nu funcționează România?

În România, nu guvernează instituțiile. Guvernează partidul care le-a capturat. Iar când partidul dă ordine, competența face pași înapoi, cu demisia în mână.

De peste trei decenii, funcțiile publice sunt tratate ca prăzi electorale. Posturile nu se ocupă pe merit, ci pe criterii de loialitate. Criteriile de selecție sunt pretexte. Regulamentele – adaptabile. Legea – un instrument, nu o garanție.

Nu e de mirare că instituțiile nu funcționează. Avem spitale conduse de activiști, agenții reglementate de foști consilieri, autorități locale dominate de neamuri și pile. Statul e un instrument de control pentru partid, nu un mecanism de servicii publice pentru cetățean.

Dar se poate altfel:

• Estonia: tot procesul de selecție e digital, public și automatizat.
• Canada: fostul ministru așteaptă 3 ani până poate reveni într-o funcție publică.
• Franța: funcționarul public e o elită.
• Danemarca: comisia de etică anulează numirile politizate. Fără comentarii.

La noi? La noi fiecare funcție e o recompensă:

• Ai fost în campanie? Primești un post.
• Ai urmat ordinele? Primești o direcție.
• Ai adus voturi? Primești un consiliu de administrație.
• N-ai adus nimic, dar ești frate cu cine trebuie? Tot primești ceva.

Politizarea nu mai e doar un obicei balcanic. E o structură de putere.

Dar politizarea nu e singură. Are un partener de nădejde: serviciile.

Serviciile de informații au pătruns în toate structurile-cheie ale statului. Discret, dar eficient. Sub pretextul „siguranței naționale” sau al „riscurilor strategice”, influențează numiri, decizii, politici publice. Iar când apare vreun director incomod sau vreun ministru greu de controlat… se activează dosarele. Se scapă o „scurgere”. Se trimite o notă „neoficială”. Se face loc altcuiva. Mai „cooperant”.

Nu o spunem doar noi. O spun rapoartele Comisiei Europene, care cer demilitarizarea administrației civile. O spun ambasadorii, care evită să se pronunțe public, dar știu prea bine cine trage sforile. O simt toți cei care au ajuns vreodată în funcții fără girul rețelei invizibile.

Am politizat administrația și am securizat decizia.

Rezultatul? Un stat captiv. Cu aparențe democratice și mecanisme autoritare.

Politizarea administrației și influența discretă a serviciilor nu sunt accidente de parcurs. Sunt rezultatul unui sistem gândit să funcționeze așa. Închistarea deciziei publice, capturarea instituțiilor, minimalizarea competenței – toate fac parte din același mecanism care ne menține într-o tranziție fără sfârșit.

Dar un stat nu poate fi reformat în absența cetățenilor.

Deconectarea de la viața publică, resemnarea, cinismul – toate sunt forme ale colaborării tăcute cu acest sistem.

Dacă nu vrem să fim conduși de impostori, trebuie să încetăm să-i validăm.

Prin vot. Prin protest. Prin exigență. Prin memorie civică.

Un stat capturat nu se eliberează cu indiferență. Ci cu luciditate. Și acțiune.

Și ce-i de făcut?

Se poate schimba sistemul? Da. Cu câteva măsuri esențiale, deja aplicate în alte state funcționale:

• Depolitizarea reală a funcției publice – prin selecții digitale, transparente, bazate pe competență. Nu e utopie: se poate implementa treptat, prin obligativitatea publicării online a tuturor etapelor de recrutare.
• Incompatibilități între funcțiile publice și cele de partid – funcționarul trebuie să aleagă: ori slujește cetățeanul, ori partidul. Nu pe amândouă.
• Limitarea influenței serviciilor în decizia civilă – prin control parlamentar real, comisii independente, audit extern și eliminarea funcțiilor executive deținute de cadre active sau în rezervă.
• Interdicții post-mandat pentru demnitari – așa cum Canada aplică „perioade de carantină” de 2–5 ani între funcții publice și contracte cu statul.
• Educație civică activă și continuă – pentru ca cetățeanul să înțeleagă ce înseamnă capturarea statului și cum poate fi eliberat prin implicare.
• Protecție reală pentru avertizorii de integritate – oamenii care vor să schimbe sistemul din interior nu trebuie sacrificați, ci apărați de lege și societate.

Luciditatea nu e suficientă. Dar e primul pas.

Adevărata schimbare nu va veni nici de la partide, nici de la servicii. Ci de la cetățenii care nu mai acceptă să fie conduși de impostură, rețele de influență și de frică. Cetățeni care cer mai mult – nu doar pentru ei, ci pentru viitorul acestei țări.