De la altar la panglică: mitropolitul între misiune și imagine publică

Mitropolitul Ioan Selejan nu mai este doar păstor de suflete. A devenit actor civic, negociator imobiliar și prezență aproape obligatorie la orice eveniment important din Timișoara. Când lipsește primarul sau un rector, publicul știe că măcar el va fi acolo: la comemorări, concerte, inaugurări ori reuniuni academice. La Consiliul Național al Rectorilor, nu s-a mulțumit cu distincții; a ținut și un discurs despre viitorul tinerilor.

În logica protocolului, nimic surprinzător. În logica unei cetăți laice, totuși, destul de semnificativ.

În același timp, patrimoniul Mitropoliei se extinde într-un ritm pe care puține instituții publice îl egalează. Potrivit hotărârilor și informațiilor publice, fostul Liceu de Arte a fost achiziționat de la stat, într-o tranzacție estimată la aproape 7 milioane de euro. Clădirea fostului Inspectorat Școlar a trecut în administrarea Bisericii. Pe terenuri valoroase se dezvoltă așezăminte sociale. Se fac speculații privind suprafețe considerabile vizate pentru proiecte viitoare. Biserica își justifică aceste achiziții prin rolul social și educațional – proiecte caritabile, centre de formare, sprijin pentru cei vulnerabili. Toate acestea există și nu pot fi negate. Întrebarea rămâne, însă: unde se termină responsabilitatea comunitară și unde începe gestionarea imaginii publice? Și cine are curajul să o pună cu voce tare?

Discursurile mitropolitului adâncesc dilema. Se critică politizarea școlii, în timp ce rețelele de finanțare publică susțin reabilitări ale unor clădiri ecleziastice. Se vorbește despre morală, dar se negociază chirii, concesiuni și transferuri. Se proclamă valori eterne, iar administrația curentă funcționează prin decizii foarte lumești. Moralismul predicii se întâlnește cu pragmatismul negocierii, într-o coregrafie care trece tot mai des prin spațiul public.

Unora le place această combinație. O parte a comunității găsește liniștitoare prezența mitropolitului la fiecare eveniment: semn de continuitate, stabilitate, vizibilitate. Alții ridică din sprâncene, văzând cum discursul spiritual se amestecă tot mai des cu panglicile inaugurale și cu logica tranzacțiilor imobiliare. Între cele două tabere, majoritatea tace.

Într-un oraș cu patru universități, cu tradiție civică și revoluționară, critici publice nu se aud. Doar aplauze cuminți.

Întrebarea nu e dacă mitropolitul a devenit actor civic, ci dacă Timișoara mai are spectatorii critici pe care îi merită.