Este inacceptabil. Și am uitat să o spunem

În decembrie 1989, un singur cuvânt a schimbat România: „Ajunge!”. Era refuzul ferm, categoric, al unei întregi comunități. Astăzi, la 35 de ani distanță, ne-am pierdut acest reflex fundamental. Într-o societate care a înlocuit indignarea cu ironia și curajul cu tăcerea politicoasă, cuvintele simple — „este inacceptabil” — au devenit aproape subversive.

Ne revoltăm câteva clipe pe rețelele sociale, postăm un comentariu acid, apoi trecem mai departe. Între timp, lucrurile care ar trebui să ne scandalizeze până la acțiune devin doar „neplăcute”. Și încet, fără să observăm, am transformat anormalul în rutină.

În România, nu lipsa legilor ne ruinează, ci reflexul de a trăi confortabil printre încălcările lor. De la spitale care ascund infecții până la consilii locale care votează fără să citească, totul pare acceptabil atâta timp cât nu deranjează ordinea birocratică. Ne-am obișnuit cu incompetența, am anesteziat indignarea și am confundat prudența cu complicitatea.

Când un primar spune că „nu e momentul” pentru transparență, iar un ministru promite „analizăm”, știm că urmează exact opusul. Iar noi, cetățenii, asistăm cuminți, convinși că indignarea e inutilă. Dar o societate care nu mai spune „este inacceptabil” devine, inevitabil, complice cu cei pe care îi tolerează.

Cel mai recent exemplu? Curtea Constituțională.

Prin decizia de a respinge reforma pensiilor speciale, magistrații și-au validat propriile privilegii. Imaginează-ți un arbitru care își acordă singur penalty și pretinde că e fair-play. Într-o țară normală, o asemenea scenă ar fi urmată de demisii. În România, e urmată de tăcere. Tăcerea noastră.

Adevărata criză nu e politică, nici economică, ci morală. Am internalizat nedreptatea ca pe un decor inevitabil. Corupția a devenit folclor, minciuna – un instrument de guvernare, iar indiferența – o formă de igienă socială. Ne protejăm psihic cu sarcasm și cinism, dar nu ne mai apărăm civic.

Și totuși, o democrație nu moare din lovituri frontale, ci din milioane de concesii mici.

Din fiecare „lasă, nu are rost”.

Din fiecare „nu mă bag”.

Din fiecare „toți sunt la fel”.

Așa dispare o societate liberă: nu sub dictatură, ci sub anestezie. De aceea, nu mai scriem doar ca să informăm. Scriem ca să reînvățăm să spunem, împreună, acel cuvânt simplu și curajos: „Ajunge!”.

Nu din furie, ci din claritate.

Nu pentru spectacol, ci pentru viitor.

Pentru că, la urma urmei, luciditatea nu e o stare pasivă. Este forma cea mai concretă de respect față de lege, față de ceilalți și față de tine însuți.

Și poate, dacă vom începe din nou să spunem cu voce tare „este inacceptabil”, vom redescoperi ceea ce am pierdut cel mai grav: curajul de a trăi în adevăr.