Când ți-e dor de un premier mediocru

Sistemul care preferă confortul în locul performanței

Cel mai durabil produs al politicii românești nu este reforma, nici corupția, ci omul care nu poate fi dat jos. Despre sistemele care se apără de oamenii buni.

Sorin Grindeanu are un talent rar în politica românească: nu talentul de a construi și nici pe cel de a decide, ci talentul de a rămâne. A supraviețuit unei moțiuni de cenzură inițiate chiar de propriul partid, după doar șase luni de mandat. A traversat scandaluri, schimbări de majoritate, rotații de putere și valuri succesive de uitare publică. Și totuși, iată-l: prezent, influent, aproape inevitabil. În România, acesta se numește palmares.

Dar problema nu este că Grindeanu există. Problema este că sistemul îl produce, îl reciclează și îl recompensează cu o fidelitate pe care aproape niciodată nu o acordă competenței. Supraviețuirea politică fără merit nu este o întâmplare. Este o metodă.

O tehnică suficient de rafinată încât să pară simplă inerție. Iar în politica românească, inerția ține prea des loc de performanță.

Aici nu mai vorbim despre un om, ci despre un mecanism care confundă rezistența la schimbare cu valoarea. Nu cel care reformează este preferat, ci cel care nu deranjează. Nu cel care ridică standardul, ci cel care menține confortul sistemului.

Într-un asemenea model, mediocritatea nu mai este o slăbiciune. Devine criteriu de compatibilitate.

Nicolae Ciucă a fost premierul ideal pentru această logică: nu bun, ci comod. Suficient de solemn cât să lase impresia de stabilitate și suficient de inert încât să nu tulbure centrul real de putere. Nu producea tensiune, nu împingea reforma, nu ridica nota de plată politică pentru partenerul dominant. Era, în fond, formula perfectă a mediocrității funcționale.

Ilie Bolojan este exact opusul. Nu pentru că ar fi providențial, ci pentru că profilul său administrativ ferm este, în sine, incomod pentru mecanica puterii. Tocmai de aceea, tensiunile actuale din coaliție nu sunt simple orgolii personale, ci expresia unei incompatibilități structurale între logica reformei și logica supraviețuirii politice.

Aici apare adevărata nostalgie. Nu după performanță, ci după control.

Când începi să regreți mediocritatea doar pentru că era mai ușor de gestionat, problema nu mai este persoana. Problema este sistemul care preferă confortul în locul performanței.

Și exact aici se așază Grindeanu: nu ca excepție, ci ca expresie perfectă a unui model politic în care cel mai valoros atribut nu mai este competența, ci capacitatea de a rămâne.

El nu a lăsat un model de guvernare. A lăsat un model de supraviețuire.

Iar într-o politică în care a rămâne valorează mai mult decât a face, degradarea nu mai este accidentul sistemului.

Devine chiar criteriul lui de selecție.

Iar când țara regresează, nu e pentru că lipsesc oamenii potriviți.

E pentru că sistemul îi elimină înainte să apuce să conteze.

Problema nu e că Grindeanu va reveni.

Problema e că nici nu trebuie să revină.

Sistemul deja funcționează în logica lui.