De ce nu-i raspunde Nicolae Robu lui Marian Iancu?

Când își făcea planuri cu Poli a dumnealui cea mai Poli dintre toate Poli, mă gândeam că primarul Nicolae Robu ne amăgește ca un politician ce încearcă să devină. Cum naiba să ajungi ce-ai fost și mai mult decât atât, cum se lăuda edilul, cu o echipă făcută din speranțele diviziilor secunde din România, Serbia și, mai nou, Portugalia? N-aveai cum să-ți fixezi ca reper pe Poli de acum un deceniu, preluată în 2005 de BkP, și să o depășești pe Poli dubla vicecampioană din portofoliul lui Marian Iancu, când tu te bați cu pumnu-n piept că ai cele mai mici salarii din liga miticilor. L-am întrebat deseori în scris la ce s-a referit când ne „amenința” cu performanțe mai strălucite decât cele deja amintite. Răspunsul nu a venit în niciun fel, nici public, nici direct, ca și cum viitorul lui Poli i-ar fi edilului la fel de necunoscut precum MTO-ul lui Victor Ponta. După ce mai toată lumea a început să se dezică de acea Poli care ne-a făcut să contăm în fotbalul românesc, mi-am dat seama că edilul Robu are cu totul alte ținte când vorbește de autodepăsire, parafrazându-l pe Petru Rareș.

Nici nu mai contează dacă primarul ne-a păcălit sau dacă dumnealui vrea să ne întoarcem la acea Poli care, o dată la douăzeci de ani, ne făcea câte o bucurie. Dumnealui știe. Ne vom aminti însă de veșnicele plimbări între diviziile A și B, de chinurile salvării de la retrogradare și de vreo depășire a condiției noastre de echipă aproape mică, printr-un balotaj la titlu ca-n 1958 sau cu câte o finală de cupă, două câștigate și alte șase pierdute. Ori cu vreo prezență europeană rară, dar decentă, e adevărat. Nu intru în istorie acum, dar cunoscătorii știu că am fost echipa ABBA, că am retrogradat și în C cu minus de puncte și că aerul rarefiat din vârful ierarhiilor nu ne era foarte familiar. Aceasta este Poli a Timișoarei, alb-neagră o bună vreme, apoi alb-violetă și iarăși în culorile studențești, obligată de chestiuni juridice. Cealaltă Poli, dubla vicecampioană, echipa de care se temea toată liga întâi, care umilea Dinamo și ținea la respect Steaua, acea echipă a fost excepția, nu fosta Poli a lui Jackie Ionescu sau cea de-acum a primarului Robu.

Printre puținii fani ai ACS Poli se observă o nostalgie pentru acea Poli frumoasă prin atitudine, culori, atmosferă, dar nu neapărat prin performanță. Ca și confrații de la ASU, unii se întreabă de ce avem neapărat nevoie de rezultate senzaționale, de ce trebuie să tragem la titlu, de ce nu o putem iubi pe Poli acea echipă care se plimbă între primele două divizii și rareori apucă să iasă din mediocritatea ligii întâi, așa cum ne-a profețit, de fapt, Marian Iancu. De ce nu? Întreb și eu ce este rău să fii suporter care să-și dorească rezultate bune pentru echipa sa? Ce e rău să te umpli de mândrie când adversarele își planifică pachetele de prime în funcție de etapa în care sunt programate să joace cu Poli? De ce eu sunt mai puțin polist dacă îmi doresc performanță? Stadioanele se aglomerează de spectatori când vin rezultatele, eșarfe și tricouri cu Poli se vând când suntem pe val, când eliminăm Șahtiorul, nu când jucăm baraje de retrogradare cu Buzăul.

În această logică, cred că primarul Nicolae Robu este obligat să-i răspundă lui Marian Iancu, care a spus cu subiect și predicat că proiectul ACS e unul al mediocrității, nu al performanței. Să-l contrazică pe acționarul vechii Politehnici, să-i spună de ce nu are dreptate când ne profețește cenușiul, dar cu elemente concrete ale unui plan pe termen lung, nu prin promisiuni politicianiste cu care ne-am umplut până acum de centuri de sud, racorduri la autostradă, spitale regionale și altele. Pentru că de la răspunsul lui Nicolae Robu putem pleca noi, suporterii, când ne proiectăm visurile microbistice. Mi-e teamă însă că primarul Timișoarei nu are cum să-l contrazică pe patronul BkP cu un club finanțat exclusiv din bugetul public. Și că atâta timp cât se încăpățânează cu Titu Bojin (CJT, PSD) să blocheze investitorii privați spre luarea deciziei în fotbalul politehnist, vom fi condamnați să redevenim ce-am fost și chiar mai puțin decât atât.

Nu, nu sunt suporter de rezultat. Din cele opt finale de cupă jucate de Poli în istoria de o sută de ani am văzut pe viu patru, toate pierdute, una dintre ele cu 6-0, pe un stadion care nu mai există astăzi, Republicii. Nu voi veni la Poli condiționat de performanță, dar nu mi se pare normal să ignor mereu competiția în numele iubirii față de club. Cele două pot merge împreună, cu pasiune, orgoliu și mândrie, nu acoperindu-ne neputința în spatele unei povești de dragoste.