Asaltul ANAF, intre necesitate si abuz

Hotelierii de pe Litoral amenință că nu-și mai deschid unitățile și boicotează începerea sezonului estival. Prin Bacău, dar și alte orașe, micii proprietari fac mitinguri de protest. Alții amenință cu ce pot. Marea luptătoare împotriva corupției Monica Macovei sare acum în sus și cheamă lumea în stradă să lupte împotriva „abuzurilor” ANAF. Ziarele abundă cu știri (unele reale, altele false) despre localuri închise pentru că s-ar fi găsit în casele de marcat un leu, doi sau trei în plus. Toate acestea au demarat la puțin timp după intrarea în vigoare a noii legislații privind bonul fiscal. Există senzația că întreaga țară este întoarsă cu dosul în sus în urma controalelor aparent heirupiste ale ANAF.

Nici Timișoara nu lipsește de pe această hartă. Ba mai mult, aici controalele au început mai repede decât în restul țării. În lipsa unor declarații oficiale ale celor de la Antifraudă, se vorbește de mai multe localuri închise, de amenzi de sute de milioane de lei vechi etc. Mulți patroni se plâng și aici de abuzuri din partea angajaților Anifraudă. Uneori pe bună dreptate, alteori nu. De la ce premisă pornim totuși în această nouă „luptă” anti-evaziune? Foarte multă lume admite că există o evaziune mare în România și ea trebuie combătută. Ca în cazul corupției care multă vreme n-a dat corupți, și aici, evaziunea parcă ar fi ceva ce plutește în aer, te sufocă, dar nu poți pune mâna pe ea. Unele voci spun că lupta împotriva evaziunii a început prost, cu „buticarii”, în timp ce marii evazioniști sunt lăsați în pace. Ca să nu mai spun că a demarat în perioada în care ministerul de resort era condus de unul care-și ținea Picasso-urile în pereți… Iar șef al ANAF e altul (Gelu Diaconu) care a condus vămile din România în perioada de glorie a traficului de țigări (2005-2009), o „afacere” devenită aproape instituționalizată la acea vreme. Ca să nu mai amintesc că același Diaconu a a fost adjunctul ANV în perioada „embargoului mic”, 1997-2001. Așadar, se ridică semne de întrebare chiar în privința celor care au început „războiul” împotriva evazioniștilor.

Și chiar așa, e nevoie de o campanie anti-evaziune? Indiscutabil, da. Indiscutabil există o mare evaziune și în cazul unităților de alimentație publică, restaurante, cafenele, birturi sau buticuri. Se vorbește că aici evaziunea ar fi mult peste 50%. Unele unități n-avea nici măcar case de marcat sau le țineau în pivniță. În altele se „bat” pe casă cel mult 10% din banii intrați. Problema este unde se termină controlul și unde încep abuzul și excesele. Fie din cauza inspectorilor ANAF, fie chiar din cauza legii, care se pare că e proastă sau extrem de proastă. Iar cu cât o lege e mai proastă și mai intepretabilă, poate conduce la mai multe abuzuri.Nu se poate să dai o amendă de 10.000 de lei pentru că ai găsit în casă câțiva lei în plus. Lei care, de exemplu, pot fi puși acolo de un angajat supărat pe patron. Oare într-un supermarket nu s-ar găsi bani în plus după o zi, în care se strâng multe monede de 10 bani cu care clienții nu-și mai încarcă buzunarele?

Mai mult, legea prevede închiderea localurilor, ceea ce înseamnă automat încărcarea bugetului de stat cu plata ajutoarelor de șomaj pentru sute sau mii de oameni. E foarte bine atunci când un local e închis pe probleme de igienă alimentară. Dar când este prins patronul cu evaziunea, nu mai eficientă ar fi amendarea drastică? Repet, fără să luăm în discuție cazurile bizare în care s-au găsit câțiva lei în plus în casă. Dacă astfel de cazuri nu se blochează acum, putem ajunge la situații în care ANAF să fie folosit ca armă politică împotriva unităților celor care „nu susțin partidul”. Pe de altă parte, multe firme au fost tolerate ani în șir de aceiași angajați ANAF, fără să aibă nici măcar case de marcat, deși exista legislație și atunci în privința combaterii evazunii fiscale. La noi, însă totul se face cu hei-rup-ul, în campanii violente de scurtă durată, campanii în care se pot întâmpla și abuzuri și multe excese. Or, lupta împotriva evaziunii fiscale trebuie să fie constantă și permanentă, nu astfel de „blietzkrieg”-uri în care nevinovații sunt „omorâți” alături de cei vinovați.