Statuia lui Tarzan, la pachet cu Jane?

Așadar vom avea șapte statui mari și late în centrul istoric. Una pe Mercy, două pe Eugeniu de Savoya, una pe Alecsandri, una la Școala de fete… Foarte receptiv la opiniile celor din jur, primarul Nicolae Robu a cerut părerea timișorenilor vizavi de personalitățile care merită să li se ridice o statuie. Iar timișorenii i-au răspuns pe diferite canale cu propuneri mai mult sau mai puțin serioase. De la Eugeniu de Savoya sau Florimund Mercy până la o prostituată, a cărei notorietate este legată de trădarea gangsterului John Dillinger. Ba, mai în glumă, mai în serios, unii l-ar vrea chiar Robu pe soclu, iar colegul Eugen Sasu, pe Marian Iancu. Câte capete, atâtea păreri!

Dincolo de glumele care se poartă în mediul virtual, cred că subiectul e mai mult decât serios și ar fi păcat să fie tratat cu bășcălie. El trebuie gândit ca un proiect peren, statuile nefiind niște palmieri pe care să-i scoți, apoi să-i replantezi, după pofta unuia sau altuia dintre primarii care vor veni. Cu sau fără sondaje pe Facebook. Cred că în Timișoara există destui istorici, oameni de cultură, universitari care să aibă o bună expertiză în acest sens. Sună urât comisie, dar cred că astfel de oameni ar trebui să se întâlnească sub o formă oarecare și să decidă în acest caz. Cu scuzele de rigoare, nici măcar primarul Robu nu ar trebui să-și dea cu părerea. Mai bine zis, părerea lui ar trebui cântărită la fel ca celorlați timișoreni, inclusiv cu a celor care doresc statui cu Manekenpiss sau Nicolae Guță. (De exemplu, colegul de partid al lui Robu, Ionuț Nasleu, și l-ar dori în mod cert pe Salam.) Fiindcă statuile nu sunt ale vremelnicului primar Robu, ci ale Timișoarei.

Oricum, primarul a furat cumva startul și a proclamat că una dintre statui îl va reprezenta pe Johnny Weismüller, un foarte bun sportiv (natație) și mediocru actor la Hollywood. Care niciodată nu și-a recunoscut originea bănățeană, inventându-și un alt loc de naștere. De exemplu, lugojeanul Bela Lugosi a însemnat mult mai mult în cinematografie, plus nu i-a fost rușine de orașul natal, al cărui nume l-a și „împrumutat” de altfel. Iar dacă vorbim de campioni olimpici, Timișoara o are pe Iolanda Balaș. Dacă vrem un nume mare din fotbal, Timișoara l-a dat pe Ștefan Dobay, spaima plaselor de poartă, unul dintre cei mai mari fotbaliști români ai tuturor timpurilor. De asemenea, Timișoara l-a dat pe Piști Kovacs, pentru unii cel mai mare antrenor român din istorie, care a trecut pe la „marele Ajax”, fiind și selecționer al naționalei Franței. Asta ca să mă opresc doar la două nume, dintr-un șir mult mai lung. Datorită corpului sculptural, Weismüller a fost în epocă ceva similar „vedetelor” noastre de azi, abonate la ziarele de scandal. Plus că, optând pentru un astfel de personaj, Timișoara ar da dovadă de un oarecare provincialism, împrumutând forțat personalități care nu prea au avut de-a face cu locul.

Cu toate acestea, dacă dintr-un „brainstorming” al specialiștilor ar reieși că „Tarzan” merită o statuie în centrul Timișoarei, m-aș înclina în fața părerii lor. Dacă Timișoara înseamnă mai mult un „Tarzan” nerecunoscător, decât Iancu de Hunedoara sau „descălecătorul” Eugeniu de Savoya, Mercy, Pavel Chinezul, Traian Vuia sau chiar contemporana Herta Müller, ca să dau niște nume pur la întâmplare, asta este. Dar dincolo de toate, Timișoara a devenit cunoscută în toată lumea datorită Revoluției începute aici. În condițiile în care un Muzeu al Revoluției rămâne o himeră, cred că evenimentele din 1989 merită măcar o statuie. Și nu mă gândesc la personificarea unui Fortuna (n-ar încăpea reptilienii lângă el), Bursuc, Burlacu sau alți scandalagii, ci la un grup statuar care să amintească peste decenii faptul că la Timișoara a început dărâmarea celui mai sinistru sistem comunist din Europa. Altfel, Johnny Weismüller merită indiscutabil o statuie prin Freidorf, însoțit sau nu de partenera de film Jane sau chiar și de Cheetah, maimuța din peliculele cu Tarzan.